Nasterea Bisericii
Acum mai bine de 2.000 de ani
„Crestinii" Dupa aproape trei sute de ani, membrii Bisericii au primit numele de „crestini", denumire data lor prima oara în Antiohia
Scrierea Bibliei Cei doisprezece Apostoli, alesi de Hristos, au mers cu El si au ascultat cele mai adânci învataturi ale Sale, lasând la o parte totul pentru a-l urma. Domnul i-a numit ca primi conducatori ai Bisericii Sale. Pe marturia lor personala despre învierea Sa din morti s-a întemeiat Biserica, care a crescut în perioada care s-a numit Perioada Apostolica. Tot în acea vreme, Apostolii si ucenicii scriau memorii ale experientelor lor cu Hristos, precum si importante scrisori unii catre altii si catre credinciosi. Trei sau patru sute de ani mai târziu, sinoadele Bisericii a adunat la un loc aceste scrieri inspirate, le-a sortat si le-a dat numele de Noul Testament. Cu toate acestea, în timpul vietii Apostolilor, marturia lor personala si autoritatea lor aveau pentru credinciosi un cuvânt mai greu decât scrierile lor. Nu trebuie sa uitam ca Biserica a existat dinaintea Bibliei.
Continuitate În mod inevitabil, Apostolii au murit. Dar Domnul nu a lasat ca si Biserica sa moara odata cu ei; pentru a o duce mai departe, Apostolii au numit urmasi care s-au chemat episcopi (Filip 1:1) pentru adunarile locale. Acestor barbati ei le-au dat Harul apostolic pe care îl primisera de la însusi Hristos, în cadrul unui proces care s-a numit „succesiune apostolica" si care este înfatisat în mod deosebit în Noul Testament (în Tit si 1 si 2 Timotei).
Primul Sinod — Nicaea, anul 325 Primul sinod a fost convocat de Imparatul Constantin cand s-a legalizat crestinismul
„Noua Roma". Al doilea Sinod – anul 381 Împaratul Constantin a schimbat într-o maniera deosebita istoria atunci când a mutat capitala Imperiului Roman de la Roma la Bizant, un sat obscur din Grecia, nu departe de Nicæa. Acesta a devenit repede cunoscut ca si Constantinopol sau Noua Roma, si a fost locul unde s-a tinut al doilea Sinod Ecumenic al Bisericii, în anul 381
Marea Schisma – anul 1054 Un eveniment important care a avut loc în aceasta perioada a fost invazia normanda din Italia. În anul 1052, normanzii au fortat bisericile de rit bizantin, care erau numeroase în Italia, sa adopte obiceiurile apusene. Împaratul de la Constantinopol a reactionat închizând toate bisericile de rit apusean din Constantinopol, care nu au adoptat obiceiurile rasaritene. Aceste biserici erau si ele numeroase.
În dimineata zilei de 16 iunie 1054, Humbert si ai sai au intrat în catedrala înainte de slujba si au trântit pe altar Bula de Excomunicare. Ignorându-i pe diaconii care au alergat dupa ei rugându-i sa-si reconsidere pozitia, ei au parasit orasul, si-au scuturat praful de pe picioare si s-au întors la Roma. E interesant faptul ca Papa Leon, în numele caruia se presupune ca actionau ei, murise cu trei luni înainte de prezentarea hotarârii lor în fata lui Mihail. În ceea ce-l priveste, patriarhul a convocat un sinod al episcopilor, care l-au excomunicat pe Humbert si „pe toti cei responsabili" de incident. În acel moment, comuniunea dintre Roma si Rasarit a fost efectiv si ireversibil zdruncinata.
În preajma anului 1080, patriarhii rasariteni au apelat la Papa pentru a începe formalitatile obisnuite pentru restabilirea comuniunii dintre cele doua biserici: ei l-au rugat sa scrie o marturisire de credinta în felul celei scrise de Sf. Grigore cel Mare catre Sf. Ioan Postitorul, potrivit cu primii Parinti crestini si cu traditia ortodoxa. În schimb, ei erau gata sa-l recunoasca pe Papa ca fiind cel mai cinstit patriarhi. Asa ceva nu s-a petrecut însa. Papa a raspuns furios ca nici el si nici credinta sa nu pot fi puse în discutie de niste muritori.
Cruciadele – perioada 1096-1290 Deseori Biserica este afectata nu atât la nivel intelectual sau dogmatic, cât la nivelurile de baza. Asa s-a întâmplat si pe masura ce umbra iscata de Marea Schisma s-a agravat în timp, principalul motiv al acestei agravari fiind considerate Cruciadele. Desigur, Cruciadele au fost razboaie sfinte pentru apuseni, ostasilor care aveau sa moara în lupta fiindu-le promisa iertarea de pacate. Prima Cruciada a fost pornita de Papa Urban II (1096), când s-a reusit capturarea unei parti considerabile din Levant si întemeierea unui regat latin aici. Evident, acolo unde fusesera episcopi greci au fost instalati episcopi latini si, pentru întâia oara, efectele practice ale Marii Schisme au început sa fie resimtite si în Rasarit. Un episcop numit împotriva altui episcop, altar împotriva altui altar, ambele pretinzând ca reprezinta una Biserica a lui Hristos. Dupa a doua Cruciada, pornita de Bernard de Clairvaux, apusenii care traiau în Constantinopol au fost masacrati (1186). Evident, spiritele s-au încins, dar lovitura de gratie pentru orice sansa de reconciliere între Apusul roman si Rasaritul bizantin a venit în 1204, când participantii la cea de-a patra Cruciada s-au pornit cu arme nu împotriva musulmanilor, ci împotriva fratilor lor crestini.
Asediul Constantinopolului – anul 1204 Timp de trei zile, în 1204, strazile Noii Rome au fost udate cu sânge crestin. Bisericile si locurile sfinte au fost pângarite. Desfrânate se urcau pe altarele bisericilor si multe moaste si alte lucruri sfinte erau distruse în numele papalitatii. Pentru apuseni este greu de imaginat repulsia resimtita de crestinii ortodocsi în fata acestor violente; aceasta repulsie continua si astazi.
Doua Biserici Din acel moment, a fost clar pentru toata lumea ca Schisma nu era doar o cearta între niste episcopi care nu se putea întelege între ei, ci o ruptura între doua grupe diferite de credinciosi – ortodocsii, care se agatau cu obstinatie de credinta înaintasilor lor, si romano-catolicii apuseni, care, dupa separarea de Biserica apostolica, se transformasera surprinzator de repede într-o religie diferita atât de crestinismul apusean de dinainte de Schisma, cât si de Ortodoxia rasariteana. Influenta a fost tragica atât pentru crestinii apuseni, care au pierdut astfel legatura cu credinta ortodoxa, cât si pentru cei rasariteni, pentru care Biserica si credinta ortodoxa a început sa para o chestiuni orientala, nu o credinta universala îmbratisata de toate neamurile si limbile – asa cum o întelesesera întotdeauna Sfintii Parinti. Întrucât dupa ruptura Romei credinta pe care o profesam s-a pastrat exclusiv în zonele din Rasarit, din acest moment istoria Bisericii noastre devine una exclusiv rasariteana. Vom prezenta totusi acele evenimente care au modelat Biserica romano-catolica, pentru a putea întelege situatia de astazi si înflorirea Ortodoxiei printre crestinii apuseni ai secolului 20.
Evul Mediu superior În veacul al doisprezecelea, Biserica greaca avea probleme cu expansiunea teritoriala a Islamului. Deja Imperiul Bizantin era mult redus în granitele sale, în special prin caderea rând pe rând a provinciilor îndepartate în mâna musulmanilor. Însa, pe masura ce crestinatatea greaca se reducea, Bisericii i se adaugau noi aripi prin convertirea popoarelor slave. De exemplu, veacul al doisprezecelea a fost o Epoca de Aur prin crestinarea rusilor. Trebuie mentionate caracteristicile Epocii de Aur: o credinta profunda în rândul oamenilor, eforturi neobosite ale ierarhiei Bisericii de a eradica obiceiurile pagâne, fervoare misionara, o puternica prezenta monahala cu activitati mai degraba caritabile decât legaliste, precum si patrunderea Ortodoxiei pâna în cel mai mic aspect al vietii oamenilor. Un incendiu izbucnit la Kiev în 1124 a distrus 600 de biserici – ceea ce arata într-un fel cât de importanta era pentru locuitorii acestui oras închinarea la Dumnezeu. Tot în aceasta perioada, crestinii sârbi, un alt popor slav, au format un puternic popor ortodox sub conducerea Sfântului Sava.
Evolutiile din Apus Între timp, în acum heterodoxul Apus, Papalitatea îsi extindea puterea cu rabdare si tenacitate. Papii au obtinut dreptul de a unge si îndeparta împarati si regi. Totodata, ei erau singurii care puteau introduce sfinti în calendarul noii Biserici romano-catolice. În Apus s-au produs schimbari rapide, schimbari care i-au facut pe unii istorici sa afirme ca, desi un crestin din primul veac s-ar fi simtit acasa în Biserica apuseana a veacului al unsprezecelea, în urmatorul veac el s-ar fi simtit ca un strain. În viata duhovniceasca s-a pus un nou accent pe trairile emotionale, o tendinta care s-a amplificat de-a lungul Evului Mediu, ducând la fenomene fantastice cum ar fi stigmatele (aparitia unor rani asemanatoare cu cele ale Mântuitorului, la cei aflati într-o stare de transa sau extaz).26 Un alt rezultat a fost acela ca importanta Învierii lui Hristos a fost surclasata de accentul pus pe Moartea lui Hristos. În închinarea poporului, Hristos era privit mai degraba ca un om în suferinta, si mai putin ca un Dumnezeu-Om. În arta, iconografia mistica, care accentua calitatile dumnezeiesti si îi învata teologie pe oameni, a fost înlocuita treptat cu o arta pasionala27, care prezenta, într-o maniera familiara, lumeasca si realista, evenimentele principale din viata lui Hristos, a Fecioarei Maria si a Sfintilor.
Reorganizarea Bisericii apusene În Evul Mediu Superior, în Biserica Romana se manifesta o noua rânduiala, pornind de sus în jos. În locul unui colegiu al episcopilor, din care sa faca parte si mitropoliti si patriarhi, asa cum fusese intentia afirmata la cele sapte Sinoade, ierarhia era reprezentata printr-un colegiu de episcopi supusi unui Papa puternic. Apusul a organizat mai multe concilii, considerate de ei ecumenice, dat fiind ca participarea ortodocsilor nu era considerata necesara. Au fost create noi ordine religioase, pentru a le permite barbatilor si femeilor îndeplinirea anumitor scopuri (de exemplu, Cistercienii au aparut pentru a putea fi promovata munca manuala, Dominicanii au aparut în scopul predicarii, Franciscanii pentru cersit, Cartuzienii pentru retragerea în singuratate, etc.). Casatoria preotilor a fost suprimata, disparând complet din viata crestina cotidiana. Închinarea Bisericii a devenit un atribut exclusiv al preotilor, ideea aparând din faptul ca mesa nu era cântata, iar la ea nu participa decât preotul însusi. Din punct de vedere tactic, Papa a început sa numeasca legati si cardinali care sa-l reprezinte în toata Europa; deseori, acestia aveau mai multa autoritate chiar decât episcopul sau arhiepiscopul locului. A fost conceputa o învatatura despre Purgatoriu, urmata la scurt timp de una despre Indulgente, înnoiri realizate pâna la anul 1300. În cadrul unui legalism institutionalizat, crestinii simpli donau sume de bani pentru diferite constructii, primind în schimb reducerea cu 200 sau 300 de zile a sederii lor în Purgatoriu (în timp, indulgentele erau afectate de inflatie). A fost faurita si o învatatura oficiala despre vrajitorie, acum conducatorii romano-catolici ajungând sa creada ca vrajitoarele au puteri independente autentice, ca pot calatori în mod supranatural si ca pot lua diferite forme, dupa cum vor. A existat un declin continuu în disciplina postului, aparând o abordare mai legalista fata de post, conducatorii locali oferind „dispensatii" de la post sau „comutari" în schimbul unor donatii sau a prestarii unor munci. Euharistia a început sa fie privita diferit. Initial, pâinea si vinul Euharistiei erau considerate în special ca prezenta mistica a lui Hristos printre crestini, caruia i se aduceau rugaciuni, laude si cântari, în contextul Sfintei Împartasanii. Euharistia era o actiune. Viziunea apuseana medievala asupra elementelor euharistice, atât cea populara, cât si cea oficiala, era aceea a unul Lucru care trebuia în mod obiectiv adorat, ceva care trebuia „accesat", ceva care sa „tina tovarasie", ceva care sa fie afisat pentru închinarea poporului, ceva care sa fie scos afara din cadrul Liturghiei, care sa fie transportat asemenea unui personal dintr-o piesa de teatru religioasa – desi era cinstita, Euharistia ramânea un Obiect. Treptat, sentimentul prezentei lui Hristos printre credinciosi a fost înlocuit de un sentiment mai strict, anume al prezentei Lui numai în pâinea euharistica. Natura Euharistiei ca o actiune a întregii comunitati a fost uitata, iar Mesa a devenit o ocazie pentru închinarea personala. Ultima schimbare care ar trebui mentionata este aceea ca ratiunea umana a început sa detina un loc tot mai important în teologia apuseana. Rationalismul, în încercarea de a fi împacat cu Crestinismul, a dat nastere Scolasticismului, un sistem de învataturi teologice si filosofice întretesute, cu trimitere la domeniile astronomiei si al legii canonice, precum si la dogmele crestine. Trebuie amintit ca toate acestea nu au reprezentat un proces de moment. Departarea clerului si a poporului roman/apusean de crestinismul ortodox, devenind ceea ce asta zi se numeste Catolicism, a fost un proces dramatic, dar treptat si în crestere, de exemplu în comparatie cu explozia protestanta. În timp ce Apusul suferea schimbari, Rasaritul ortodox ramânea constant în expresia sa crestina.
Veacul al treisprezecelea În veacul al treisprezecelea, conditiile de viata ale crestinilor erau destul de diferite. În Rasarit, credinciosii aveau de suferit din partea musulmanilor, a tatarilor (Rusia) si, cel mai grav, din partea catolicilor. În Europa centrala si apuseana, nimeni nu punea la îndoiala suveranitatea bisericii romane, iar proprietatile si averea ei ajunsesera de-a dreptul uriase. Aceasta perioada este mentionata ca Epoca de Aur a Papalitatii. Sistemul scolastic, care amesteca învatatura crestina cu filozofia rationala, îi avea ca promotori pe Toma d'Aquino si Duns Scotus, câstigând tot mai mult teren. Pentru întâia oara, Tainele au fost numarate de la unu la sapte28, încercându-se explicarea „functionarii" lor. În acest veac s-a desavârsit ruptura Romei de Ortodoxie, ea devenind permanenta si irevocabila. În mod ironic, în aceasta perioada a fost organizat un sinod în încercarea de reunire a bisericilor rasariteana si apuseana.
Falsul Sinod de la Lyons – anul 1274 În anul 1261, Mihail VIII a recucerit Constantinopolul de la apuseni. Imperiul sau era foarte slab, fiind si tinta atacurilor apusenilor prin intermediul lui Carol de Anjou (conducatorul Siciliei). În Rasarit, imperiul sau se afla constant sub presiunea musulmanilor. Dintr-un sentiment de auto-conservare, Mihail a pus la cale convocarea unui sinod, pentru unificarea crestinilor din Rasarit si din Apus. Sinodul s-a întrunit la Lyons, în Franta, la anul 1274. Toti reprezentantii ortodocsi, mai putin unul singur, au acceptat sa-l recunoasca pe Papa ca unic conducator al Bisericii si sa includa filioque în Crez. Un fapt deosebit este acela ca aceasta întâlnire, considerata drept Sinod Ecumenic de catre catolici, nu a fost nimic mai mult decât un acord pe hârtie, dat fiind ca odata întorsi în Rasarit, episcopii respectivi au fost dezavuati de clerul si de poporul credincios. Nu a fost prima data în istorie când ortodocsii de rând stricau jocurile ierarhiei motivate politic, printr-o adeziune încapatânata la dreapta învatatura. Dupa cum s-a exprimat si sora împaratului Mihail, „mai bine sa piara imperiul fratelui meu, decât curatia credintei ortodoxe". Imediat dupa moartea lui Mihail, falsa unire a fost respinsa în mod categoric.
Veacul al paisprezecelea Se considera uneori ca Sinoadele Ecumenice au reprezentat momentele definitive ale teologiei Bisericii. Acest lucru nu este foarte adevarat. De exemplu, în veacul al paisprezecelea, în interiorul Bisericii Ortodoxe a izbucnit o puternica controversa legat de principiile isihasmului. Isihasmul este o metoda specifica prin care linistea interioara, alaturi de rugaciunea neîncetata a mintii si a inimii, îi uneste pe crestini cu Dumnezeu. Pe scurt, isihastii sunt cei care, printr-o rugaciune neîncetata, cel mai adesea prin Rugaciunea lui Iisus29, intra în comuniune cu însusi Dumnezeu si se împartasesc din Lumina cea necreata cu care s-a înconjurat si Hristos pe Muntele Tabor (Mat 17:2). În anul 1326 a sosit la Constantinopol calugarul grec Varlaam. El, împreuna cu un cerc de sofisti, au început sa ridiculizeze ideea ca un om îl poate percepe pe Dumnezeu direct, citându-i pe Parintii care afirmasera ca Dumnezeu este transcendent si ca nu poate fi cunoscut. Varlaam afirma ca Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect, ca metoda fizica a rugaciunii isihastilor reprezinta o conceptie materialista falsa despre rugaciune si ca lumina celor care se apropiau astfel de Dumnezeu ar fi o lumina creata, nu una necreata. În apararea isihastilor s-a ridicat Sfântul Grigore Palama care a luat apararea nevointei lor fizice (cum ar fi unirea respiratiei cu rugaciunea), afirmând ca lumina lor este cu adevarat necreata. El se baza pe învatatura Sfântului Vasile cel Mare (+379) care facea distinctie între energiile si esenta lui Dumnezeu. În energiile Sale, care sunt însusi Dumnezeu în descoperirea Sa catre om si în actiunea Sa în univers, Dumnezeu poate fi cunoscut prin curatia inimii care îl vede; în esenta Sa, El este absolut incomprehensibil si deasupra tuturor lucrurilor. Aceasta învatatura isihasta a fost întarita la sinoadele tinute la Constantinopol în 1341 si 1351. Dezamagit, Varlaam s-a alaturat bisericii romane. Un contemporan al Sf. Grigore a fost Fericitul Nicolae Cabasila, care a scris despre Mântuitor ca fiind mai aproape de noi decât însusi sufletul nostru, subliniind totodata si viata data prin Tainele Bisericii. Aparent, Sf. Grigore accentua rugaciunea interioara neîncetata, iar Fericitul Nicolae viata exterioara, sacramentala a Bisericii, dar în realitate ei exprimau doua fatete ale aceluiasi ban: nu exista mistica adevarata fara ierarhia si Tainele Bisericii Ortodoxe, iar un crestinism corect la exterior nu este destul, toti trebuind sa ne îmbracam inimile cu însasi Lumina lui Hristos. Dupa ce studiem gândirea ortodoxa medievala în întreaga ei vitalitate, obiectia cea mai frecventa adusa Ortodoxiei, exprimata si de autorul Dom Gregory, pare fara sens: „În lumea închisa a Bizantului, nu a mai existat nici un vânt de înnoire din veacul al saselea. Din veacul al noualea a început somnul." Ortodoxia nu a adaugat Crestinismului noi credinte, ramânând la credinta apostolica, dar în nici un caz nu a dormit!
Conciliile apusele de la Constanta si Basel Între 1378 si 1417 au existat doi si, ulterior, trei pretendenti la scaunul papal, fiecare sustinut de anumiti episcopi si conducatori seculari. Acest scenariu al diviziunilor este numit în Apus „schisma" (a nu se confunda cu Marea Schisma din 1054), el încheindu-se cu un conciliu „ecumenic" tinut la Constanta (Elvetia) – un conciliu pur apusean care l-a ales ca Papa pe un al patrulea candidat, Martin V. Acesta a convocat înca un conciliu, la Basel, care s-a deschis în anul 1431, pentru a combate decaderea din biserica si a hotarî în privinta miscarilor dizidente din Europa. Acest conciliu a intrat în conflict cu succesorul lui Martin, Eugen IV. Conciliu l-a convocat pe Papa, care a dizolvat conciliul. Prelatii de la Basel au refuzat sa plece si l-au demis pe Papa.
„Unirea" (1439) si caderea Constantinopolului (1453) În iulie 1439 a fost declarata o uniune între Rasaritul ortodox si biserica apuseana. În tot Apusul a fost mare bucurie – toate clopotele din Anglia au batut în cinstea evenimentului. Însa, asemenea falsei uniri de la Lyons, si acest conciliu „ecumenic" s-a dovedit a fi doar o farsa politica. Ajutorul militar promis de Apus, pentru care se si închinasera bizantinii Romei, nu s-a materializat. Împaratul bizantin nu a îndraznit sa faca publica unirea decât în decembrie 1452 si, aproape imediat dupa aceea, în mai 1453, Constantinopolul a cazut în mâinile turcilor, Imperiul Crestin de Rasarit încetându-si existenta. Aceasta nu a însemnat si sfârsitul patriarhiei de Constantinopol; urmatorul patriarh a repudiat falsa unire, asa cum a facut-o de altfel si întregul popor ortodox. În Apus, catolicismul continuat nestingherit; în Bizant si în Balcani, credinciosii gemeau sub jugul turcesc, agatându-se de credinta lor strabuna si de Liturghie mai mult ca înainte; în Rusia, care scapase acum de tatari, se nastea un nou popor, singura mare putere din lumea ortodoxa. Crestinii rusi au devenit aparatorii si mostenitorii adevaratei credinte ortodoxe, multi dintre ei considerând ca Bizantul pierise anume pentru ca se închinase Romei.
Decaderea din Apus… Dat fiind ca jocurile de putere dominau peisajul apusean si cele mai bune eforturi pentru o reforma interna erau anulate de ipocrizia si coruptia oficialilor romano-catolici de toate gradele si din toate regiunile, un sentiment de deznadejde a început sa se raspândeasca asemenea unui cancer în toata Europa apuseana. În particular, respectul oamenilor de rând fata de Papalitate a scazut dramatic, fiind binecunoscute orgiile si spectacolele sadice de la Vatican, care erau exportate inevitabil în toate tarile catolice. Curia romana30 nu avea nimic sfânt si în curând popoarele Europei a început sa simta acelasi lucru despre conducatorii spirituali. O reforma de jos în sus era inevitabila.
…si din Rasarit Dupa caderea Constantinopolului în 1453, Serbia, Grecia, Bosnia si Egiptul au capitulat si ele în fata turcilor. Mare parte din Europa, toata Asia Mica si Levantul erau stapânite de musulmani, iar bisericile ortodoxe nationale au fost dezmembrate prin faptul ca turcii i-au plasat pe toti crestinii din Imperiul Otoman sub autoritatea patriarhului grec de Constantinopol, care se afla în umbra sultanului. În biserica din Grecia a patruns stricaciunea; de exemplu, autoritatile cereau taxe tot mai mari de la patriarhii alesi, transformând astfel Patriarhia în enclava unui bogatas. Printr-un mecanism similar celui din Apus, turcii îi demiteau sau executau pe patriarhi într-o succesiune rapida, pentru a obtine mai multe venituri din taxa pe functie. În ciuda posibilelor pericole, întotdeauna se gasea cineva care sa plateasca suficienti bani pentru a deveni Patriarh.
Moscova – a „Treia Roma" Lucrurile au luat o alta turnura în Rusia unde se nastea un popor ortodox puternic. Aici a izbucnit în veacul al XV-lea o controversa monastica între cei care sustineau posesiunile, care accentuau rolul public si national al Bisericii, care credeau ca Biserica trebuie sa detina mari proprietati, sa-si pastreze frumusetea în închinare si sa distribuie ajutoare la scara mare, si cei care se opuneau posesiunilor, accentuând orientarea duhovniceasca si interioara a Bisericii, chemând la o întoarcere la idealurile monastice ale saraciei si retragerii, fiind totodata împotriva colaborarii cu Statul. Sf. Iosif de Volotsk era în fruntea taberei posesorilor, iar Sf. Nil de Sora în fruntea anti-posesorilor. Desi idealurile anti-posesorilor au ramas ca un aluat activ în viata bisericii ruse, posesorii au avut câstig de cauza timp de mai multe secole. Monahul Filoteu de Pskov a formulat în acea perioada ideea celei de-a treia Rome. El i-a spus tarului Vasile III ca prima Roma cazuse din cauza ereziei, a doua Roma (Constantinopol) din cauza pacatului. Moscova, spunea el, este a treia Roma, sau centrul Crestinatatii si nu are sa mai fie altul. Nu numai ortodocsii slavi, dar si cei greci au început sa vada în Rusia un mare aparator al Ortodoxiei.
Vulcanul apusean erupe Dupa ce Papa Eugen IV a eliminat miscarea conciliara, care i-ar fi putut aseza pe episcopii apuseni mai presus de Papa, au aparut destul de repede alte amenintari la adresa puterii papale. Monarhii seculari din Apus, învingând opozitia nobilimii, si-au unificat regatele în jurul lor. A început sa se dezvolte un sentiment nou de identitate nationala, urmarea naturala fiind slabirea influentei trans-nationale a Papei. Au aparut multe miscari dizidente. Cea mai reprezentativa a fost miscarea lui Jan Hus din Moravia (Cehoslovacia). Hus punea în discutie autoritatea papala si insista ca vinul euharistic sa fie dat la mesa si poporului (asa cum se facea în Ortodoxie si în vechea traditie apuseana). Conciliul de la Constanta interzisese laicilor sa primeasca paharul, iar Hus a fost prins si ars pe rug. Inchizitia, care fusese creata în veacul al XIII-lea si ale carei drepturi de a tortura si omorî oponenti ai catolicismului se întemeiau din punct de vedere teologic pe Toma d'Aquino, si-a amplificat activitatile, întarind astfel Papalitatea. În acelasi timp a început sa se desfasoare o revolutie culturala – umanistii îmbratisau idealurile estetice ale romanilor si grecilor pagâni, cultura pagâna ajungând din nou la moda. Papii si printii patronau artisti umanisti care, abandonând principiile iconografice ale Crestinismului, promovau realismul, nuditatea si sentimentalismul. Ierarhia catolica era extrem de corupta, iar Papalitatea nu facea exceptie. Papa Iuliu II a plecat la razboi îmbracat în armura; apucaturile Papei Alexandru VI erau prea socante pentru a fi descrise într-un text crestin. Crestinii de rând din Apus vedeau ca indulgentele se vând la loterie, episcopii îi apasau pe cei de jos prin biruri pentru a-si plati stilul de viata destrabalat, iar Papi hidosi declarau, asemenea lui Bonifaciu VIII în 1302: „Declaram, afirmam, întarim si spunem ca mântuirea fiecarui om sta în supunerea fata de Pontiful Roman". Era inevitabila o revolta generala, iar prima scânteie este identificata în data de 31 octombrie 1517, când Martin Luther, un calugar german, bate în cuie 95 de teze ale sale pe usa bisericii din Wittenberg, în semn de protest la adresa abuzurilor. Ulterior el a parasit biserica catolica, s-a casatorit si a fondat religia luterana. Luther si multi dintre primii reformatori nu erau protestanti de felul celor pe care îi vedem astazi. În catehismul sau, Luther învata ca crestinii trebuie sa-si faca zilnic semnul Crucii, sa creada ca prin Euharistie primesc însusi trupul si sângele lui Hristos si ca Maica Domnului trebuie cinstita.
Miscarile protestante În Anglia, regele Henry VIII, neputând obtine de la Papa divortul de prima dintre cele opt neveste ale sale, s-a auto-intitulat cap al Bisericii din Anglia. Noua Biserica Anglicana a început sa fie mai mult o necesitate politica decât o noua religie. Închinarea si teologia ei au ramas practic neschimbate pentru o vreme, luând însa o forma protestanta sub domnia lui Edward VI. Henry VIII, asemenea lui Luther, nu era ceea ce reprezinta astazi cuvântul „protestant". El a redactat texte prin care apara cele sapte taine ale Catolicismului si a continuat sa-i arda pe rug pe luterani, ca eretici, pâna când a fost rapus de sifilis. La Geneva, în Elvetia, s-a ridicat Jean Calvin, care promova o credinta cu o închinare golita de orice simbolism sau arta. Calvin învata ca tainele nu sunt decât niste simboluri folosite de Biserica pentru a confirma credinta oamenilor. El apara însa categoric botezul copiilor (o practica în privinta careia protestantii sunt înca divizati) dar nu credea, ca Luther, ca Euharistia le ofera crestinilor trupul si sângele adevarat al lui Hristos. Ideile lui Calvin, printre care si predestinarea absoluta de catre Dumnezeu a oamenilor pentru rai sau iad, indiferent de vointa sau faptele lor bune, a patruns ca unui foc în Franta, Elvetia si Scotia, ducând la aparitia bisericilor reformata si prezbiteriana. Aparent, ortodocsii nu erau afectati de aceste evolutii, 32 dar valurile facute de miscarile protestante au ajuns în cele din urma sa tulbure si apele ortodoxe, nu numai pe cele romano-catolice. Revolta protestanta a avut un efect de durata care de fapt i-a ajutat pe crestinii de Apus sa-si reaminteasca de radacinile lor ortodoxe. Reformatorii promovau studierea Parintilor Bisericii, dat fiind ca gasisera diferente între vechile scrieri crestine si învataturile si practicile romano-catolice. De la aparitia sistemului scolastic, studierea Parintilor se redusese foarte mult. Acum ambele tabere, protestanta si catolica, devenisera interesate de domeniul Patristicii. Au fost publicati numerosi autori crestini vechi. Totusi, prea adesea si unii si altii scapau din vedere esenta cuvintelor patristice, dat fiind ca fiecare voia sa câstige, nu sa învete. De asemenea, protestantii încurajau studierea Bibliei, lucru respins initial de autoritatile catolice, dar recomandat ulterior de catre acestea.
Contra-Reforma – Conciliul de la Trent Revolta protestanta a ravasit romano-catolicismul medieval. Majoritatea tarilor din nordul Europei au devenit protestante; din punct de vedere geografic, biserica romana s-a redus la jumatate. Autoritatile papale au reactionat în doua feluri: mai întâi, au fost cuprinse de o disperare care le-a facut sa încerce cu adevarat sa reformeze Biserica; apoi, si-au agatat sperantele de extinderea în Lumea Noua, Africa, Asia si Europa rasariteana. Eforturile de reformare au primit numele de Contra-Reforma, care a reprezentat, în mare, un succes moral. Totusi, în locul unei întoarceri la Ortodoxia initiala a Bisericii apusene, instinctul veacului al XVI-lea a fost acela de alipire si mai mare de Papalitate. Se spera ca o Papalitate mai putin scandaloasa si mai centralizata ar fi un factor unificator pentru catolicismul anti-Reforma. Marele triumf al acestei scoli de gândire a fost reprezentat de Conciliul de la Trent, considerat de catolici ca fiind un alt sinod ecumenic. În principal, acest conciliu a rearanjat lucrurile în jurul Romei. A condamnat ereziile protestante, reafirmând catolicismul de dupa Schisma, cu tot cu suprematia papala, indulgente, purgatoriu, merite exagerate ale Sfintilor si cu toate celelalte aspecte care înca reprezinta un zid între Roma si Ortodoxie. Pentru întâia oara s-a legiferat combinatia scolastica de dogme, filozofie si stiinta, care a dus în practica la dogmatizarea stiintelor medievale31. Conciliul de la Trent a încercat sa stabileasca cu o exactitate stiintifica sursa, natura si modul de lucru al Tainelor. A fost creat un nou rit de închinare în cadrul bisericii romane – ritul tridentin32 – întocmit de Papa Pius V, un fost inchizitor33. Acesta se baza pe traditiile initiale ale Bisericii apusene, dar multe dintre ele erau prescurtate. Pentru a putea concura cu grupurile protestante care cereau mai putine, închinarea a început sa fie scurtata si tot mai adesea vorbita, în loc sa fie cântata; pentru prima oara în istoria crestina, bisericile s-au umplut de banci, care au înlocuit naosul deschis al bisericii unde oamenii stateau în picioare si se miscau liber; cântarile vechi au fost înlocuite cu o muzica seculara cântata la felurite instrumente, alaturi de voce. Serviciul divin, ciclul de rugaciuni care pe vremuri unisera comunitatile crestine în jurul bisericii locale, au devenit acum o cerinta legalista pentru cler si calugari, care trebuiau sa le împlineasca în viata privata. Prerogativele papale au crescut atât de mult, încât Carol V de Spania, totodata împarat al Sfântului Imperiu Roman, s-a plâns ca episcopii sai s-au dus la Trent ca episcopi si s-au întors ca preoti parohi. Vechile rituri apusene, cum ar fi Sarum, York si Hereford din Anglia au cazut în uitare odata cu promovarea ritului tridentin. Numai anumite ordine monastice li anumite lacasuri din Lyons, Milano si Toledo si-au putut pastra vechile rituri liturgice.
Un om renascentist al lui Dumnezeu Exista un om care a reunit în experienta sa toate curentele crestine ale veacului al XVI-lea. Sf. Maxim Grecul a studiat la Florenta, în Italia, leaganul Renasterii (renasterea culturii pagâne) si a urmarit cu toata inima idealurile umaniste. Umanismul este un curent de gândire care îl aseaza pe om în fruntea societatii, în locul lui Dumnezeu. A ascultat apoi predicile înfocate ale calugarului Savonarola, care vorbea împotriva umanismului si a coruptiei papale. Maxim a devenit, pentru doi ani, calugar dominican. Totusi, catolicismul nu l-a putut multumi si, în 1504, acest învatat se întoarce în Grecia si totodata la Ortodoxie, devenind calugar în Sfântul Munte Athos34. În 1517 este invitat în Rusia pentru a-l ajuta pe tar sa traduca literatura patristica din limba greaca si pentru a îndrepta greselile din cartile de cult rusesti. Dupa sosirea în Rusia, unii dintre clericii moscoviti îl acuza de crime si este întemnitat vreme de 26 de ani ca prieten al anti-posesorilor.
Credinta – o opera de arta Pentru a întelege diferenta din Ortodoxie si formele catolica si protestanta ale Crestinismului, credinta este deseori comparata cu o capodopera pictata de un mare maestru (Hristos). Romano-catolicismul, dorind sa îmbunatateasca pictura, a adaugat câteva tuse proprii (înnoirile doctrinare). Protestantismul, considerând ca s-a pierdut frumusetea initiala, a încercat sa îndeparteze straturi întregi ale picturii, stricând însa mult din lucrarea initiala.
Ortodoxia în perioada Renasterii Ortodoxia nu a adaugat nimic la aceasta opera de arta care este religia lui Hristos, nici nu a scos ceva, ci a pastrat „pictura" asa cum era, dorind numai s-o îmbrace într-o rama potrivita si complementara (tot ce este mai frumos si mai bun în arta, muzica si gândire). Slabiciunile Ortodoxiei în vremea Reformei s-au manifestat sub forma unui accent exagerat pus pe ritualul exterior; o educatie deficitara si necunoasterea surselor Ortodoxiei; o prea mare identificare a natiunii cu credinta si, în multe locuri, o lipsa desavârsita a activitatii misionare. În anul 1589, mitropolitul Moscovei a primit rangul de Patriarh al Bisericii. Între luteranii de la Tübingen si Patriarhul de Constantinopol a fost initiata o corespondenta aparte35. Tendintele apusene – din metodologie si terminologie – au influentat felul de predare din Biserica, deseori în detrimentul Ortodoxiei, iar în aceasta perioada nu exista nici o liturghie apuseana în Ortodoxie si nici vreo comunitate ortodoxa în regiunile apusene. Pâna în secolul XX, Ortodoxia a reprezentat ceva misterios si inaccesibil celor din Apus, desi au existat anumite contact în secolul al XIX-lea, care au declansat interesul acelor apuseni obositi de rafuielile ideologice dintre Roma si Protestantism.
Transformarea lumii apusene În veacurile al XVI-lea si al XVII-lea, întreaga conceptie despre lume a crestinismului apusean s-a schimbat. Monopolul religios al catolicismului medieval nu mai exista; explorarile si experimentele stiintifice reprezentau o serioasa amenintare la adresa sistemului scolastic, inspirându-i pe oameni nu catre cele duhovnicesti, ci catre noi frontiere ale cunoasterii lumesti. Impactul pozitiv a fost acela ca acest spirit cercetator a alimentat si primele studii istorice ale Liturghiei. A aparut capitalismul, cu ale sale prioritati lumesti; identitatile nationale au devenit mai puternice. Grupurile protestante, multe afectate de idealurile capitaliste, s-au înmultit rapid. În anul 1582, Papa Grigore XIII a schimbat calendarul crestin, o schimbare respinsa atât de protestanti, cât si de ortodocsi. Calendarul gregorian este astazi calendarul civil în uz în majoritatea tarilor lumii, calendarul crestin initial fiind folosit acum numai de catre crestinii de stil vechi.
Iezuitii si uniatii Biserica romana s-a extins în Lumea Noua, în Africa si în Extremul Orient, în special prin eforturile ordinului Iezuitilor. Ordinul a fost fondat de un soldat spaniol, Ignatiu de Loyola, în 1540; pâna la 1600, ordinul avea deja 10.000 de membri. Iezuitii erau un nou tip de ordin: promovau închinarea individuala, în locul celei comunitare; au abandonat orice ideal în ceea ce privea retragerea si jurasera credinta absoluta Papei. Lucrând peste limitele diocezelor traditionale, ei se suprapuneau peste autoritatile locale si serveau drept „trupe de soc" ale Romei. Tehnicile lor educationale erau foarte admirate, dar reputatia lor legata de asasinarea oponentilor le-a atras dictonul „Când sunt buni, nu e nimeni mai bun; când sunt rai, nu e nimeni mai rau". Din punct de vedere teologic, Iezuitii promovau adorarea Sfintei Inimi, nasterea Fecioarei Maria din fecioara, venerarea Papei, metode formale de „meditatie", toleranta în locul standardelor morale înalte si o viata activa în locul cele contemplative.
Romano-catolicii s-au extins în America, Africa si Asia, în locuri unde numele lui Hristos nu era cunoscut, dar în acelasi timp au dus si o lupta sustinuta pentru sufletele ortodocsilor din Europa de rasarit. Strategia lor s-a numit Miscarea de Uniatie: permitându-le rasaritenilor sa-si pastreze forma de închinare si anumite traditii, cum ar fi dreptul preotilor de a se casatori, conducatorii Uniatilor au reusit sa-si aduca supusii sub stapânirea Romei. Multi dintre oamenii de rând nu au înteles ce se petrece; unii credeau ca Papa s-a întors la Biserica Ortodoxa. În anul 1596, când regatul polon (situat chiar pe linia de demarcatie Rasarit-Apus) se afla la apogeul sau, Uniunea de la Brest i-a fortat pe zeci de mii de credinciosi ortodocsi din Polonia sa se uneasca cu Roma, prin cele mai sângeroase metode. Unul dintre promotorii Uniatiei, episcopul Iosafat Kuntevici, supranumit de credinciosi Macelarul, a fost canonizat ca sfânt de catre Roma, pentru eforturile depuse. Mâinile ortodocsilor si ale catolicilor erau patate de sângele fratilor lor. Ranile Uniatiei nu s-au uitat pâna în ziua de astazi, iar schimbarile politice din Europa de Rasarit nu au facut decât sa predispuna la reaprinderea conflictului.
Sinodul de la Betleem (anul 1672) În aceasta perioada, gândirea ortodoxa a început sa fie influentata de o fascinatie intelectuala fata de Apus. Ca raspuns la acest fenomen, patriarhii rasariteni s-au reunit într-o serie de sinoade pan-ortodoxe. Aceste sinoade nu au fost considerate ca ecumenice, dar totusi de mare importanta. Trei dintre ele au condamnat schimbarea calendarului facuta de Papa Grigore XIII si au aparat calendarul iulian, sau ortodox. Unul dintre ele, Sinodul de la Betleem (numit si Sinodul de la Ierusalim) a fost de o importanta deosebita; în cadrul lui s-a scris o Marturisire de Credinta, semnata de patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a reprezentat un raspuns puternic dat ideilor protestante. Toate aceste sinoade au respins atât Catolicismul, cât si Protestantismul, afirmând decisiv Credinta Apostolica.
Schisma din Rusia În Rusia imperiala, o schisma avea sa dezveleasca cele mai rele susceptibilitati ale Ortodoxiei din cea de-a treia Roma. Pe la anul 1650, patriarhul Nikon, un om deosebit, cu o dragoste fata de cele rânduielile grecesti, a schimbat slujbele si obiceiurile rusesti potrivit cu ceea ce considera el ca reprezinta o norma în celelalte patriarhii, ceea ce a dus la o considerabila tulburare printre credinciosi. Patriarhii l-au destituit pe Nikon, dar au pastrat schimbarile introduse de acesta; credinciosii de rit vechi au refuzat sa primeasca schimbarile si asa a aparut o schisma. Pe motiv ca faceau semnul Crucii putin altfel, ca ocoleau biserica în alta directie decât ceilalti, credinciosii de rit vechi au fost prigoniti si omorâti. Ierarhia Bisericii a aratat ca nu permite nici o opozitie, iar opozitia credea ca adevarata Ortodoxie exista numai în Rusia si ca este reprezentata de ei. La un an dupa moartea lui Nikon, tarul Petru I a desfiintat Patriarhia Moscovei.
Miscarea de uniatie rezista În veacul al XVII-lea, Uniatia era înca în picioare – multi credinciosi ortodocsi se unisera cu biserica romana. Înca din anul 1588, Patriarhul Ieremia din Constantinopol binecuvântase diferite asociatii de laici pentru apararea credintei împotriva catolicismului. Ajutati de masina de tiparit a lui Ivan Fedorov (care fusese alungat din Moscova împreuna cu „inventia lui diavoleasca"), credinciosii de rând si monahii din Ucraina si Galitia au înregistrat numeroase succese în pastrarea învataturii ortodoxe împotriva influentelor Uniatiei.
Jansenismul În sânul romano-catolicismului, teologia morala laxa a iezuitilor a fost atacata de episcopul Cornelius Jansen din Ypres, care îl cita, asemenea lui Calvin, pe Fericitul Augustin în opiniile sale despre Har si despre liberul arbitru. Jansen afirma ca Iezuitismul este incompatibil cu Fericitul Augustin (lucru adevarat). A aparut un conflict în care fiecare tabara solicita autoritatilor romane sa o condamne pe cealalta. Jean du Vergier de Hauranne, paroh la Sf. Cyran în France, a adus idealurile lui Augustin la faimoasa manastire Port Royal de lânga Paris si a încurajat aparitia mai multor publicatii augustiniene. O serie de persoane cu influenta s-au apropiat si ele de Port Royal, pentru calauzire spirituala; Blaise Pascal, tatal informaticii moderne, si-a scris Scrisorile Provinciale în care condamna Iezuitismul cu elocventa si sarm. Papa Inocentiu X a dat o bula în care condamna cinci afirmatii ale lui Augustin; jansenistii au fost de acord, dar au aratat ca acele afirmatii nu se gasesc în carte. Port Royal a fost închisa. Iezuitii au initiat o închinare cu totul noua pâna atunci – închinarea fata de inima de carne a lui Iisus (Sfânta Inima), o pietate imaginativa si emotionala care accentua natura umana a lui Hristos în dauna celei dumnezeiesti. Aceasta devotiune a reprezentat de fapt o reînviere a vechii erezii a nestorianismului, care identifica umanitatea lui Hristos pentru o închinare separata. De la amvon si din scaunul de spovedanie, iezuitii au raspândit aceasta învatatura, alaturi de celelalte idei ale lor, în tot romani-catolicismul.
Biserica din Utrecht În Tarile de Jos, sfâsiate de conflictul dintre protestanti si catolici, clerul roman avea tendinte puternic janseniste. Ei încercau sa recupereze din terenul pierdut în favoarea calvinilor, dar succesul lor i-a pus în garda pe iezuiti care au început sa denunte ca eretici pe multi reprezentanti de seama ai clerului olandez. Pieter Codde, vicar apostolic în Utrecht, a fost demis de Roma în 1704 anume pentru ca nu a vrut sa semneze un document împotriva jansenistilor. Clerul din catedrala l-a ales pe Cornelius Steenoven ca episcop, iar în 1724 acesta a fost hirotonit de catre un episcop roman care calatorea în ascuns prin oras. Acesta a fost începutul Bisericii romano-catolice a clerului vechi episcopal, sau „Mica Biserica din Utrecht." În 1763, la Conciliul de la Utrecht, aceasta structura, samânta a viitoarelor miscari ale Vetero-Catolicilor, si-a afirmat sustinerea fata de toate dogmele catolice si a declarat ca credinta ortodoxa este falsa si schismatica. Înfiintarea ei a reprezentat nu o reapropiere de Ortodoxie, ci o îndepartare si mai mare, împreuna cu întreaga biserica romana.
Despartiri si dezbinari Veacul al XX-lea a fost martorul unui fenomen unic si foarte nefericit. Ca niciodata pâna atunci în istoria crestina, în veacul al XX-lea asistam la o proliferare fantastica a denominatiilor. Înainte de anul 1900, cele mai cunoscute denominatii, moravienii, luteranii, calvinii, anabaptistii, anglicanii38, prezbiterienii, baptistii si metodistii, care au si aparut în aceasta ordine, erau gruparile care influentasera cel mai mult viata europenilor si a americanilor. În America au aparut noi religii: mormonismul (fondat în 1830), adventistii de ziua a saptea (1844), Stiinta Crestina (1879) si Martorii lui Iehova (1884), care au început sa raspândeasca învataturi foarte diferite de cele istorice. În gruparile protestante mai traditionale au aparut numeroase diviziuni cauzate de interpretari ale Scripturii, de felul de organizare a bisericii si de interese pur politice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!