miercuri, 15 februarie 2012
Povestea liniilor paralele care se întâlnesc în mai multe puncte comune
Vreau să scriu o poveste cu cuvinte puține, așa că voi împrumuta din stilul lui Gabriel, un puști de 10 ani, autist, cu care m-am împrietenit în urmă cu câteva luni - 6 luni, 3 săptămâni și 2 zile. Prietenia fiind un proces complex, ne-a luat și nouă ceva timp, să ne uităm unul la altul, iar apoi să identificăm formule optime de comunicare, mai pe înțelesul tuturor - un semn bun este să râzi la aceleași glume, în același timp.
Așadar, nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci treptat – 205 trepte urcate fără să te oprești. Dar, după ce am descoperit că avem mai multe asemănări decât diferențe - și unul, și altul, la egalitate ne-am lăsat legați într-o prietenie pe termen lung – cât un tren cu 126 de vagoane.
Totuși, pentru a înțelege despre ce e vorba în poveste, trebuie să vă spun că dintre toate lucrurile pe care le avem în comun, cel mai important este felul în care vedem lumea și povestim despre ce ni se întâmplă, atunci când nu suntem destul de aproape unul de celălalt, încât să nu ne auzim (telefonul mobil nu se pune la socoteală!), dacă ne strigăm. Gabriel folosește punctul și linia, în timp ce eu, sunetul și cuvântul – minus + plus, stângul + dreptul, nod + fundiță, pantoful colorat nu mai cade din picior.
(..)
(..)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!