Elena
Taberele adolescenţei erau un fel de şcoala vieţii. O săptămână sau 12 zile eram fără mama, trebuia să mă gospodăresc singur, să am grijă de frate-meu mai mic, să mă trezesc dis-de-dimineaţă (Scoală-te, scoală-te, puturosuleeee, ţipa trompeta, în difuzoare). Să mă calific pentru echipa de fotbal a dormitorului, să mă ajung cu banii, să ţin cordonul în apă, pentru pici, care n-aveau voie să ajungă acolo unde valurile le treceau de mijloc. Asta era la „Cravata roşie”, undeva, între Eforie Sud şi Eforie Nord.
Dormitoarele erau numerotate şi aveau câte 14-15 paturi metalice, ca de spital. Erau uşor de mutat de colo-colo, aşa că într-o noapte ne-am strâns vreo patru şi am dus unul dintre paturi afară din dormitor, cu tot cu tipul nesuferit care dormea în el. S-a trezit dimineaţă în budă, lângă pisoare, cu părul şi ochii plini de pastă de dinţi întărită, pentru că îi goliserăm tubul în palmă, ca să se mânjească singur, în somn. Deloc original, dar făceai ce puteai.
În fiecare seară era discotecă în aer liber, în careul din faţa dormitorului principal, un fel de ring cu margini de beton unde puteai să te aşezi şi să te odihneşti după un dans zbuciumat, ca să scrutezi fetele pe care voiai să le agăţi.
Bluzuri, aşa le ziceam atunci slow-urilor de agaţament şi de sentiment. Cele mai bune pentru strâns şi pipăit fata care-ţi plăcea: Jeanny (mie îmi suna ca Cineeee) a lui Falco (Amadeus era pentru figuri) şi două balade Scorpions, Still loving you şi Holiday (Wind of Change a apărut mult mai târziu şi oricum nu se compară). Aveţi înţelegere; erau anii ’80, iar eu eram într-a şaptea.
În taberele astea legai prietenii şi căpătai experienţă în amor. Prieteniile şi amorurile durau o săptămână, uneori mai puţin, dar în spaţiul limitat al taberei totul era intens, proaspăt şi autentic.
Elena era pasiunea şi nefericirea lui Sever, vecinul meu de dormitor şi prietenul meu cel mai bun vreme de 12 zile. Sever era deprimat, pentru că Elena nu-i răspundea la avansuri. Dansase cu el toată seara precedentă, dar nu se lăsa sărutată şi nici măcar ţinută de mână. Lasă că vorbesc eu cu ea, i-am spus.
Şi am vorbit. Toată seara, până târziu, după ce se dăduse deja demult stingerea. Ne-am plimbat pe alei, departe de zgomotul discotecii. Ne-am povestit vieţile. Ne-am ţinut de mână. Elena avea bucle brune şi ochii rotunzi şi negri şi trişti. Era din Ploieşti. Era tristă, pentru că îi murise mama. N-avea nimic împotriva lui Sever, dar îi murise mama, anul trecut, şi, undeva, în adâncul ei, ceva o apăsa şi o împiedica să uite. E un clişeu, i-am zis, dar viaţa merge înainte. Iar ea trebuie să încerce să se distreze şi să-şi trăiască viaţa, pentru că oricum mama ei n-ar vrea s-o ştie aşa. Trebuie, cu alte cuvinte, să nu-l mai fiarbă pe Sever, care e băiat bun şi o place etc.
În timp ce-i făceam reclamă lui Sever, mă tot minunam de ochii ei mari şi negri. Eram, însă, atât de absorbit în propria demonstraţie, încât n-am stat să mă gândesc că, poate, mi-ar fi plăcut să-i zică pas lui Sever. Am fost însă mulţumit că am convins-o că merită să se distreze.
A doua zi dimineaţă, Sever era supărat pe mine. Ai vrăjit cu ea toată seara, mi-a aruncat. Am vrăjit-o pentru tine, fraiere, i-am răspuns.
Peste câteva zile, în dimineaţa plecării, am mers împreună la tren, cu cârdul. Ce ochi mişto ai, i-am spus Elenei, ştrengăreşte, a nu-ştiu-câta oară. Sever m-a privit cu reproş şi a luat-o, teritorial, de mână. L-am ţintuit şi eu cu o privire care voia să spună termină cu prostiile, că doar eu ţi-am făcut lipeala. A continuat, însă, să-mi arunce câte o căutătură suspiciosă, în timp ce Elena mă privea, mi se părea mie, cu o umbră de regret.
Elena s-a urcat în trenul de Ploieşti. Sever şi cu mine am călătorit împreună până la Bucureşti şi ne-am despărţit cei mai buni prieteni. Nu ne-am mai revăzut niciodată.
Brăduţ Ulmanu este jurnalist. Anul trecut a publicat Cartea feţelor la Editura Humanitas. Locuieşte cu soţia, Monica, şi cu fiul lor, Felix, în Boston.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!