Muntii Himalaya « "Enciclopedie deschisa"

http://posturi.wordpress.com/2012/01/15/muntii-himalaya/

Muntii Himalaya

 

 

 

 

 

 

Rate This

 Munţii Himalaya formează un arc continuu de aproape 2600 de kilometri în jurul marginilor subcontinentului Indian, de la curbura râului Indus în nord-vest, până la râul Brahmaputra în est.In nordul acestei centuri muntoase se află Platoul Tibetan (Qing Zang Gaoyuan). Munţii Himalaya formează cea mai înaltă regiune muntoasă de pe planetă, având 9 din cele 10 cele mai înalte vârfuri ale acesteia. Aici se întâlnesc munţi de peste 8000 m înălţime ca Mount Everest (Tschomolungma), Nanga Parbat sau Makalu.Makalu. Dintre cei 14 munţi mai înalţi de pe glob, patru se găsesc în Munţii Karakorum, din Pakistan situat în partea vestică a Himalayei de exemplu K2. Munţii Himalaya se pot împărţi în mai multe masive muntoase în sud Lanţul muntos Siwalik, care este mare parte împădurit în partea nordică, mai departe în sud se înalţă Himalaya-înaltă. În nord sânt văi largi a râului Tsangpo, mai avale în sud denumit Brahmaputra) cu afluenţii situaţi în Transhimalaya.
Hymalaya partea muntoasă şi de podiş este regiunea de unde izvoresc fluviile cele mai mari din sudusl Asiei ca: Fluviul galben, ce curge până în apropierea Pekinului vărsându-se în Marea Chinei, Jangtse cu vărsarea în mare la Shanghai),, Irrawaddy, ce curge prin Burma, Mekong, ce traversează Laos şi Kambodscha până în regiunea oraşului Hồ-Chí-Minh din sudul Vietnamului. La fel fluviul Ind ce străbate Pakistanul de la nord la sud, şin în estul Pachistanului fluviul deja amintit Brahmaputra. Fluviile deja amintite curg aproape paralel. Gangele însă izvoreşte din Munţii Garhwal situaţi la sud-vest de Himalaya. Statele existente aici sunt: în sud Nepal, Bhutan, în nord podişul Tibet (partea chineză a podişului), la fel India şi Pachistan în sud, sud-vest.Clima

Munţii Himalaya influenţează climatul peninsulei Indiene, apărând-o de masele de aer rece din Asia centrală. Sistemul exercită de asemenea şi o influenţă majoră asupra musonului şi a modului în care cad ploile.
In munţi, clima variază în funcţie de înălţime şi locaţie.
In sud, ea este subtropicală, cu temperaturi medii de 30 grade C în timpul verii şi de 18 grade C în timpul iernii, în văile din centru ea este temperat-continentală, cu temperaturi medii în timpul verii de 25 grade C şi ierni mai reci, iar în zonele mai înalte din Himalaya temperatura medie este de 18 grade C, iar iernile au temperaturi sub punctul de îngheţ. La înălţimi de peste 4800 m, clima este foarte rece, iar zona este permanent acoperită de zăpadă şi gheaţă. In zona de est a munţilor plouă des, în timp ce partea de vest este mai uscată.

Vegetaţie

Vegetaţia este influenţată de climă şi altitudine. In trecut, aproape toată zona sub-Himalayană era acoperită de păduri tropicale. Cu câteva excepţii, cea mai mare parte din această pădure a fost tăiată pentru cherestea sau pentru a face loc terenurilor agricole. In zona centrală a Munţilor Himalaya, la înălţimi cuprinse între 1520 m şi 3660 m, vegetaţia naturală constă din multe specii de pin, stejar, plop şi nuc.

O mare parte din această zonă a fost despădurită, pădurile rămânând doar în zone inaccesibile, sau pe pante abrupte. Vegetaţia alpină ocupă zone mai înalte ale munţilor chiar sub zona zăpezilor veşnice şi include arbuşti, muşchi, licheni, şi flori sălbatice. Aceste zone sunt folosite în timpul verii pentru păşunat.In zonele mai înalte ale munţilor se întâlnesc cerbi, capre sălbatice, lupi, şi leoparzi de zăpadă.
Populaţia şi aşezările din munţii Himalaya au fost influenţate de variaţiile topografice şi de climă, care impun condiţii aspre de viaţă şi tind să limiteze comunicaţiile. Oa-menii care locuiesc în văi izolate şi-au păstrat în general identităţile culturale. Totuşi, datorită îmbunătăţirilor în transporturi şi comunicaţii, mai ales programele prin satelit din Europa şi Statele Unite pun în contact văile izolate din munţi cu lumea din afară, ceea ce a început să influenţeze tot mai mult cultura şi ordinea socială tradiţională.

Existenţa Abomina-bilului Om al Zăpezilor, cunoscut şi ca Yeti, a fost raportată de către şerpaşii din Nepal, însă expediţiile ştiinţifice nu au găsit nici o dovadă în acest sens. In 1950, guvernul nepalez a mers până acolo încât a interzis prin lege uciderea sau scoaterea unui Yeti din ţară. Până acum, nimeni nu a reuşit să încalce această lege; poate că Yeti este totuşi un spirit rău, aşa cum cred tibetanii.

Marile piscuri îşi păstrează misterele. Zeii gheţii îşi ridică cununile sclipitoare spre cer şi rămân într-o lume pe care puţini o cunosc. Căci, după cum spune un străvechi text hindus: precum roua în faţa soarelui, aşa dispare tot ce este josnic la vederea Casei Zăpezilor, veşnic neprihănită".

Everest

Vârful Everest este cel mai înalt punct de pe Pământ, cu o altitudine de 8850 m deasupra nivelului mării. Se află în Munţii Himalaya, la coordonatele 24° 59′ 16″ N şi 86° 56′ 40″ E, pe graniţa dintre Nepal şi China (Tibet). În nepaleză numele muntelui este Sagarmatha (zeiţa cerului), iar în Tibet este cunoscut sub numele de Chomolungma (mama universului). Numele din limba engleză, Everest, a fost dat în onoarea topografului britanic Sir George Everest.
Scurtă istorie a masivului Everest
Masivul Everest s-a format acum 60 de milioane de ani, odată cu înălţarea munţilor Himalaya. Primul care a facut măsurători exacte şi a întocmit primele hărţi ale Everestului a fost un general britanic din India, Sir George Everest, cel care în 1865 l-a numit Vârful 15.
Primele încercări de cucerire a Everestului au fost făcute încă din 1921, când membri ai Clubului Alpin şi ai Societăţii Regale de Geografie (din Marea Britanie) au reuşit primele ascensiuni pe partea nordică a muntelui. Scopul expediţiei nu a fost de a ajunge pe vârf, ci de a găsi trasee accesibile prin nord-est sau prin nord-vest. Printre primii care au reuşit să treacă de bariera celor 8000 de metri a fost George Mallory, un mare alpinist britanic despre care nu se va şti niciodată dacă a ajuns sau nu în vârf. Pioletul său (un fel de mic târnăcop folosit de alpinişti pentru a se căţăra pe gheaţă) a fost descoperit la 8500 de metri – de un alt grup de alpinişti – nouă ani mai târziu.
Toate aceste tentative nu au făcut decât să deschidă drumul pentru expediţia care avea să reuşească – pe 29 mai 1953 – atingerea celui mai înalt vârf din lume. După cel de-Al Doilea Război Mondial (în 1950), China atacă Tibetul, ocupându-l şi transformându-l în provincie. Astfel, timp de 15 ani, graniţele acestui mic stat au fost închise pentru străini. De aceea, exploratorii au început să caute noi drumuri către Everest, plecând din sud, din Nepal. Tehnologia a avansat, ceea ce a dus la apariţia tuburilor de oxigen – absolut necesare pentru clima polară şi aerul greu respirabil de pe Everest: la peste 8000 de metri, oxigenul din aer este de trei ori mai puţin decât la altitudinea 0 (adică la nivelul mării).Cucerirea Everestului

La începutul anului 1953, colonelul britanic John Hunt pregătea o nouă expediţie. Din grupul de 11 alpinişti – care au plecat în martie din Nepal – făceau parte opt englezi, doi neozeelandezi şi un şerpaş, Tenzing Norgay. Prima tabară de corturi (numită "tabara de bază") a fost stabilită la 5800 de metri, de aici urmând să plece mai departe doar membrii expediţiei şi 34 dintre cei peste 300 de şerpaşi veniţi din Nepal. Acestora le revenea sarcina grea de a urca următoarele zile – pe gheaţă şi zăpadă – cu zeci de kilograme de provizii şi echipament în spate. La sfârşitul lunii aprilie, grupul ajunsese în Valea Mare, unde s-au stabilit taberele 2 şi 3.
Urmatoarele cinci locaţii pentru corturi au fost alese la distanţe apropiate, ultima – cea de-a opta – fiind stabilită lângă Trecatoarea Sudică. De aici începea urcuşul cel greu – atacul final spre Vârful Nordic, cel mai înalt. Din tabăra 8 a plecat, apoi, un grup care a "tăiat" un drum prin gheaţă şi a dus ultimele provizii: sacii de dormit, radio-emiţătoare şi corturi, cât mai sus, spre vârf. Acestea au fost puse la adăpost, aproape de locul unde ultimii doi căţărători urmau să stabilească tabara 9, două zile mai tarziu. Grupul a coborât apoi înapoi la tabăra 8, unde se făceau ultimele pregătiri.
Până la sfârşitul anului 2001, 1491 alpinişti urcaseră pe Everest (560 dintre aceştia între 1998 şi 2001). De-a lungul timpului 175 de oameni au murit pe Everest.Români pe Everest

Ziua de 27 martie 2003 a însemnat data plecării primei expediţii româneşti cu destinaţia Vârful Everest. Grupul a fost format din zece membri (condus de experimentatul alpinist David Neacşu) plus doi cameramani – şi ei alpinişti cu vechime. Printre cei zece se afla şi George Dijmărescu – care a ajuns pe Everest acum patru ani – iar din Nepal li s-a alăturat prima femeie-şerpaş, Lakpa, care a urcat pe Everest de două ori – atât pe partea sudică, cât şi pe cea nordică.
Expediţia a plecat din Kathmandu, prin Tibet, spre versantul vestic al vârfului. Au ajuns în tabăra de bază, de la 5.200 m, cu jeep-urile. Tabăra de bază avansată, de la 6.400 metri, a însemnat şi începutul perioadei de aclimatizare. Timp de două săptămâni, echipa urca şi cobora între 5.200 şi 6.400 m. Au urmat taberele de la 7.800 şi 8.300 m. Pe 21 mai, cinci oameni din echipă şi şerpaşii au plecat spre tabăra 3, de la 8.300 de metri. Primul care a atins vârful, pe 22 mai, la 8:10 ora locală, a fost Teodor Tulpan. Au urmat Marius Gane şi Lucian Bogdan. Al patrulea român din expediţie care a atins vârful a fost Gheorghe Dijmărescu. Teodor Tulpan a continuat ascensiunea cu toate că tubul de oxigen i se terminase. Norocul l-a ajutat să găsească, aproape de vârf, un tub pe jumatate plin, care i-a salvat viaţa. Cam o jumătate de oră au stat pe vârf, la altitudinea de 8850 de metri, la temperatura de minus 40 de grade, în condiţiile unui vânt de circa 100 de kilometri pe oră. La întoarcere, Teodor Tulpan a zburat cu parapanta, stabilind un record: cel mai lung zbor, de 30 de minute.
Întoarcerea în ţară s-a făcut pe 3 iunie.

K2

K2 este al doilea munte ca înălţime din lume, după Everest. Are 8.611 metri, este situat la 1.500 km est de Everest, în mijlocul Asiei. Litera K desemnează masivul Karakorum, uriaşul lanţ muntos aflat la nord-vest de Himalaya centrală, iar cifra 2 o ordine stabilită arbitrar de primii topografi.
K2 continuă să fie prezent pe cele mai multe hărţi, deşi încercările de a i se da un nume nu au lipsit. Spre exemplu, englezii au încercat, ca în cazul Everestului, să-i dea numele unui geograf de-al lor ( Godwin Austen ) care a efectuat, în 1861, ridicări topografice în împrejurimi. Au fost propuse şi alte nume ca Akbar şi Lamba Pahar, care în traducere literară înseamna "Muntele Mare", dar nici unul nu s-a impus. În ultima vreme numele de Chogori s-a răspândit mai mult, el fiind dat de locuitorii Baltistanului, pe teritoriul căruia se află ( Chogo însemnând în dialectul balti "mare", iar ri "munte", deci "Muntele Mare" ). Dar numele cifrat a intrat şi în limbajul localnicilor, iar pronunţia englezească "Kei tu" riscă să se statornicească definitiv.
În 1902 un grup de alpinişti au făcut prima tentativă pe K2.Această primă tentativă asupra celui de-al doilea munte al lumii s-a încheiat cu rezultate modeste. În cartea pe care conducătorul expediţiei, dr. Jacot-Guillarmond a scris-o după această expediţie, el afirmă că al doilea munte al lumii poate fi urcat pe creasta sa nord-estică. Această părere a fost o invitaţie pentru alţi îndrăzneţi.Cucerirea muntelui K2

După cel de-Al Doilea Război Mondial se reiau tentativele de cucerire a lui K2. În 1953 profesorul geolog Ardito Desio întreprinde o călătorie preliminară în regiunea Baltoro. La Rawalpindi el se întâlneşte cu membrii expediţiei americane condusă de dr. Charles Huston, care încerca să cucerească al doilea munte al lumii. El a putut culege, prin viu grai, amănunte şi informaţii preţioase asupra itinerarului. Apoi a urcat la tabăra de bază de unde a studiat cu mare atenţie creasta Abruzzi de-a lungul căreia urma să-şi croiască drumul expediţia italiană. Revenit în Italia, profesorul Desio a întocmit un plan amănunţit. Acesta privea în egală măsură partea alpinistica (cucerirea lui K2), cât şi cercetările ştiinţifice ce urmau să se efectueze.
Desio a conceput o expediţie grea. Ea a fost finanţată de Consiliul Naţional de Cercetări şi Comitetul Olimpic Italian. O comisie a Clubului Alpin Italian a selecţionat un lot de 23 de alpinişti, elemente de primă mână, a căror vârstă nu cobora sub 23 de ani şi nu depăşea 47 de ani. Dintre aceştia, după multe verificări sunt reţinuţi pentru expediţia pe K2 11 alpinişti. Din grupul condus de Ardito Desio, pe lângă alpinişti mai faceau parte: un topograf, un antropolog, un geolog, un medic şi un operator de film.
Între 5 şi 20 aprilie s-a efectuat drumul dintre Italia şi Pakistan. Între 18 şi 27 aprilie bagajele şi membrii expediţiei au fost transportaţi pe calea aerului de la Rawalpindi la Skardu. Pe [30 aprilie], primul eşalon al caravanei, format din 270 de porteri, a pornit pe drumul lung spre tabăra de bază; urmează apoi un grup format din 172 de porteri; iar a treia zi un ultim grup format din 60 de porteri. În total 502 porteri. Cîteva zile de ninsoare au îngreunat marşul expediţiei pe uriaşul ghetar Baltoro şi au determinat dezertări în rândurile porterilor. Odată cu schimbarea vremii, după 23 mai, a început să se îmbunătăţească şi situaţia expediţiei. Între timp, alpiniştii au deschis drumul pe creasta Abruzzi, recunoscând amplasamentele taberelor 1 (la 5.400 m) şi 2 (la 5.800 m).
Planul întocmit de dr. A.Desio prevedea echiparea integrală cu pitoane şi corzi fixe a traseului de escaladă şi ocuparea unei tabere superioare doar după ce precedenta era suficient de aprovizionată şi echipată. De abia la 7 iulie Abram şi Gallotti au ajuns la amplasamentul taberei 6 şi să echipeze traseul cu corzi fixe. A urmat apoi o perioadă prelungită de viscol, care a îngrijorat pe toată lumea. Pe 24 iulie, pe un vânt destul de puternic, Abram, Bonatti, Gallotti şi Lacedelli au urcat la tabăra 7, unde s-au instalat. Pe 28 iulie, la 7.700 m, este ridicat cortul taberei 8, în care au rămas să înnopteze Compagnoni şi Lacedelli.
Cei doi, pe o vreme splendidă, încep să urce la 30 iulie. La 8.050 m altitudine, ei montează micul cort al ultimei tabere (tabăra 9). La ora 15.30, Bonatti, Abram şi Mahdi pornesc cu aparatele de oxigen şi alimente spre tabara 9. Imediat după ce depăşesc peretele de gheaţă, Abram este nevoit să se întoarcă. Cu perseverenţă, Bonatti şi Mahdi continuă să înainteze, şi o dată cu seara ajung la poalele crestei stâncoase pe care se afla montat cortul taberei de asalt. Din cauza întunericului ei nu se mai puteau întoarce la tabara 8 dar nici să ajungă la tabăra 9, de care îi desparţeau o serie de stânci periculoase; ei îşi fac două găuri în zăpadă şi petrec în ele, la aproape 8.000 m, o noapte groaznică.
La 31 iulie, Compagnoni şi Lacedelli au ieşit din cort odată cu zorile. Deasupra lor cerul era degajat, dar dedesubt se afla o mare compactă de nori ce nu prevestea nimic bun. Privind pantele de zăpadă de sub creasta stâncoasă pe care se aflau, ei au văzut la un moment dat o siluetă…Sunt atît de surprinşi de această apariţie, încât nici nu le venea să creadă. Bonatti şi Mahdi aduseseră aparatele de oxigen atât de necesare asaltului.
Deşi timpul era nesigur, Compagnoni şi Lacedelli au pornit cu hotărâre spre vârf. După eforturi la limita posibilităţii omeneşti, la 31 iulie 1954, la ora 18.00, vârful celui de-al doilea munte al lumii este cucerit de alpiniştii italieni Compagnoni Achille şi Lacedelli Lino.