Erou la 12 ani
Copilul-martir din Braşov care habar n-a avut de play-station, Wii sau Disney Channel.
Autor: ANDREEA SMINCHISE
31 mai 2011
Twitter
Facebook
Email
Imprimă
Cu o mână îşi strânge la piept nepoţelul de 3 ani, iar cu cealaltă mângâie o fotografie veche. Băiatul din poza îngălbenită de vreme e Adrian Florin Negru, fiul ei. Avea 12 ani când două gloanţe l-au răpus, în mijlocul unei mulţimi de oameni care striga "Jos Ceauşescu!", în faţa catedralei din Braşov.
Ileana Militaru nu-şi poate stăpâni lacrimile atunci când vorbeşte despre băiatul ei – copilul martir. Era cuminte, matur pentru vârsta lui. Chiar şi după atâta amar de ani, mama descrie în detaliu zilele în care l-a văzut pentru ultima dată. "O să mi le amintesc până închid ochii. Pe 21 decembrie 1989, Adiţă s-a dus la catedrală. L-am găsit acolo când am ajuns cu colegii mei de la întreprindere. Ne duseseră pe toţi, în marş, cu steaguri. Şi mi-am văzut la un moment dat băiatul, în genunchi, strigând lozinci anti-comuniste. L-am luat de acolo şi l-am dus acasă", povesteşte femeia.
În acea perioadă, Ileana lucra pe şantier, ca sudoriţă. Mergea la serviciu în schimburi şi îşi lăsa copiii cu bunica lor. Adi aflase de la radio despre evenimentele de la Timişoara încă din 17 decembrie şi, de-atunci, stătea ca pe ace. "Când am ajuns acasă cu el, l-am rugat să nu se mai ducă pe stradă, că e lume multă şi-l calcă în picioare. Mi-a spus: «Mamă, oamenii cărora le e frică sunt nişte laşi. Eu, dacă aş avea o putere, m-aş duce până la Timişoara să văd cine ne vrea răul la ţară»".
Pe 22 decembrie, Adi s-a întors în stradă. Mama îl lăsase cu bunica, iar el i-a spus bătrânei că se duce până acasă. Nu s-a mai întors. Abia în zorii zilei de 23 decembrie, când fratele şi sora ei i-au spus Ilenei că băiatul nu e la mama lor, frica i-a cuprins sufletul. "Ne-am dus la Spitalul Militar. M-am gândit că acolo e centrul şi, dacă s-a întâmplat ceva, acolo trebuie să-l fi dus. Portarul mi-a spus că nu poate da voie nimănui înăuntru".
Ileana îşi aminteşte lacrimile şi spaima din ochii tuturor celor care se adunaseră în faţa spitalului. Erau oameni la fel de disperaţi ca şi ea, care îşi căutau prieteni, rude, copii, soţi. La 10 şi jumătate, doi medici au ieşit întrebând scurt: "Care e mama pentru băieţelul de 12 ani?". Ilenei i s-a strâns sufletul şi a ieşit din mulţime. "M-au băgat acolo unde îşi făcea garda ofiţerul şi mi-au dar 4-5 pastiluţe mici şi colorate. Mi-au zis să le înghit şi să-i urmez. N-a durat 5 minute după ce am luat pastilele şi m-a cuprins o stare ciudată – nu mai ştiam cine sunt, ce caut, de ce am venit acolo. M-au luat şi m-au dus pe nişte scări, prin spatele spitalului, spre pădure. Sus, în dreapta, era o clădire mare. Până să deschidă uşa la acea hală, cei care erau cu mine m-au pus să mă uit pe sus. Am tot mers înainte cu ochii în sus, îmi tot explicau şi-mi arătau, nu-mi amintesc nici acum ce. Când am ajuns în fundul halei, am coborât privirea. Începusem deja să-mi revin din ameţeala aia şi am văzut oameni, întinşi pe jos. Mulţi. Rânduri, grămezi, şiruri... Era hala aia imensă plină de oameni întinşi pe jos. Şi acum îi văd pe toţi şi îi aud cum se văitau. Din grămezile alea de oameni aruncaţi, militari cu civili laolaltă, mulţi trăiau. N-am să uit până când închid ochii imaginile şi gemetele ălea". Ileana Militaru se opreşte. O îneacă lacrimile. Se uită spre fotografia lui Adi şi suspinele îi izbucnesc din piept fără să le mai poată stăpâni.
Şi-a găsit copilul în capătul acelei hale, după uşă, întins pe o pufoaică militară. Avea ochii deschişi şi zâmbea. Trupul îi era acoperit doar de un maieu subţire şi o pereche de chiloţi. În burtă avea două găuri mici, cât mucul de ţigară, iar degetele de la mâna stângă îi fuseseră retezate. Mama s-a repezit la el şi l-a luat în braţe. "Când l-am ridicat la piept, mâinile mi-au intrat în spatele lui. Era tot o gaură şi nu mai avea coloană vertebrală. În momentul ăla mi s-a rupt filmul. M-am trezit seara, pe la 4, pe un pat de spital, cu doctorii în jurul meu. Mi-au explicat ce s-a întâmplat, mi-au spus că fusese adus din oraş şi că au vrut să-l salveze, dar nu au avut ce să-i mai facă pentru că avea hemoragie internă foarte puternică. Mi-au pus în palmă cele două gloanţe pe care le-au scos din el şi mi-au spus să le păstrez. Mi le-a luat apoi legistul, când a făcut autopsiile".
Astăzi, Ileana Militaru nu mai vrea decât să ştie cine şi de ce i-a ucis copilul. A făcut zeci de memorii – de la fiecare preşedinte ce s-a perindat pe la Cotroceni, până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Nimeni nu i-a spus nimic. Mulţumirea din partea statului român a fost o pensie de 580 de lei, după 28 de ani de muncă pe şantier, şi un spaţiu comercial care, după câteva luni, i-a fost luat înapoi.
Adi a primit recunoştinţa pe care o merita. Dar nu de la oameni. Mama şi sora lui nu vor uita niciodată căţeluşa care l-a plâns săptămâni întregi pe copil, sub geamul de la sufragerie. "Adi o salvase de la moarte de câteva ori. Erau oameni în cartier care-i dădeau otravă, iar el îi băga lapte pe gât şi o îngrijea până îşi revenea. A murit la scurt timp după el", povestesc ele.
Nepoţelul e cel care-i mângâie acum zilele Ilenei Militaru. Cel mic seamănă izbitor cu Adi şi a fost botezat cu numele copilului-martir.
Cine-a tras în ei
Extras din Raportul SRI despre Revoluţie:
"23 decembrie, ora 2:40. Ivaşcu Emil, angajat al Universităţii din Braşov, a deschis foc automat din faţa clădirii fostului Comitet Judeţean PCR, rănind doi tineri ce transportau o bancă din Parcul Central spre a consolida un baraj situat în faţa hotelului Capitol. Eroarea a determinat dezlănţuirea bruscă a unei canonade în care s-au consumat peste 275.000 cartuşe, soldată în mai puţin de 20 minute cu 47 de morţi (din care 10 militari) şi 79 de răniţi (36 militari) şi în care nu există practic posibilitatea de a se stabili vreo culpă. Este cert că luptătorii din Gărzile Patriotice şi revoluţionarii au tras unii asupra altora".
23 decembrie, ora 2:30. Un militar de la UM 01181 trage primul foc din oraş (varianta aleasă ca oficială) asupra unui autoturism care nu a oprit la somaţie. Până la ora 3:00, în centrul Braşovului se dezlănţuise o ploaie de gloanţe. Au fost vizate persoane care păreau "suspecte", multe au fost ucise... În cele mai multe cazuri, procuratura a dat verdictul "eroare de fapt". Mulţi urmaşi şi participanţi spun că "s-a murit din prostie". Există relatări despre minori care se plimbau cu arma-n mână pe străzi. În acea noapte, doi elevi au fost împuşcaţi mortal. Tot pe parcursul acesteia s-au înregistrat cei mai mulţi decedaţi.
Ileana Militaru nu-şi poate stăpâni lacrimile atunci când vorbeşte despre băiatul ei – copilul martir. Era cuminte, matur pentru vârsta lui. Chiar şi după atâta amar de ani, mama descrie în detaliu zilele în care l-a văzut pentru ultima dată. "O să mi le amintesc până închid ochii. Pe 21 decembrie 1989, Adiţă s-a dus la catedrală. L-am găsit acolo când am ajuns cu colegii mei de la întreprindere. Ne duseseră pe toţi, în marş, cu steaguri. Şi mi-am văzut la un moment dat băiatul, în genunchi, strigând lozinci anti-comuniste. L-am luat de acolo şi l-am dus acasă", povesteşte femeia.
În acea perioadă, Ileana lucra pe şantier, ca sudoriţă. Mergea la serviciu în schimburi şi îşi lăsa copiii cu bunica lor. Adi aflase de la radio despre evenimentele de la Timişoara încă din 17 decembrie şi, de-atunci, stătea ca pe ace. "Când am ajuns acasă cu el, l-am rugat să nu se mai ducă pe stradă, că e lume multă şi-l calcă în picioare. Mi-a spus: «Mamă, oamenii cărora le e frică sunt nişte laşi. Eu, dacă aş avea o putere, m-aş duce până la Timişoara să văd cine ne vrea răul la ţară»".
Pe 22 decembrie, Adi s-a întors în stradă. Mama îl lăsase cu bunica, iar el i-a spus bătrânei că se duce până acasă. Nu s-a mai întors. Abia în zorii zilei de 23 decembrie, când fratele şi sora ei i-au spus Ilenei că băiatul nu e la mama lor, frica i-a cuprins sufletul. "Ne-am dus la Spitalul Militar. M-am gândit că acolo e centrul şi, dacă s-a întâmplat ceva, acolo trebuie să-l fi dus. Portarul mi-a spus că nu poate da voie nimănui înăuntru".
Ileana îşi aminteşte lacrimile şi spaima din ochii tuturor celor care se adunaseră în faţa spitalului. Erau oameni la fel de disperaţi ca şi ea, care îşi căutau prieteni, rude, copii, soţi. La 10 şi jumătate, doi medici au ieşit întrebând scurt: "Care e mama pentru băieţelul de 12 ani?". Ilenei i s-a strâns sufletul şi a ieşit din mulţime. "M-au băgat acolo unde îşi făcea garda ofiţerul şi mi-au dar 4-5 pastiluţe mici şi colorate. Mi-au zis să le înghit şi să-i urmez. N-a durat 5 minute după ce am luat pastilele şi m-a cuprins o stare ciudată – nu mai ştiam cine sunt, ce caut, de ce am venit acolo. M-au luat şi m-au dus pe nişte scări, prin spatele spitalului, spre pădure. Sus, în dreapta, era o clădire mare. Până să deschidă uşa la acea hală, cei care erau cu mine m-au pus să mă uit pe sus. Am tot mers înainte cu ochii în sus, îmi tot explicau şi-mi arătau, nu-mi amintesc nici acum ce. Când am ajuns în fundul halei, am coborât privirea. Începusem deja să-mi revin din ameţeala aia şi am văzut oameni, întinşi pe jos. Mulţi. Rânduri, grămezi, şiruri... Era hala aia imensă plină de oameni întinşi pe jos. Şi acum îi văd pe toţi şi îi aud cum se văitau. Din grămezile alea de oameni aruncaţi, militari cu civili laolaltă, mulţi trăiau. N-am să uit până când închid ochii imaginile şi gemetele ălea". Ileana Militaru se opreşte. O îneacă lacrimile. Se uită spre fotografia lui Adi şi suspinele îi izbucnesc din piept fără să le mai poată stăpâni.
Şi-a găsit copilul în capătul acelei hale, după uşă, întins pe o pufoaică militară. Avea ochii deschişi şi zâmbea. Trupul îi era acoperit doar de un maieu subţire şi o pereche de chiloţi. În burtă avea două găuri mici, cât mucul de ţigară, iar degetele de la mâna stângă îi fuseseră retezate. Mama s-a repezit la el şi l-a luat în braţe. "Când l-am ridicat la piept, mâinile mi-au intrat în spatele lui. Era tot o gaură şi nu mai avea coloană vertebrală. În momentul ăla mi s-a rupt filmul. M-am trezit seara, pe la 4, pe un pat de spital, cu doctorii în jurul meu. Mi-au explicat ce s-a întâmplat, mi-au spus că fusese adus din oraş şi că au vrut să-l salveze, dar nu au avut ce să-i mai facă pentru că avea hemoragie internă foarte puternică. Mi-au pus în palmă cele două gloanţe pe care le-au scos din el şi mi-au spus să le păstrez. Mi le-a luat apoi legistul, când a făcut autopsiile".
Astăzi, Ileana Militaru nu mai vrea decât să ştie cine şi de ce i-a ucis copilul. A făcut zeci de memorii – de la fiecare preşedinte ce s-a perindat pe la Cotroceni, până la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg. Nimeni nu i-a spus nimic. Mulţumirea din partea statului român a fost o pensie de 580 de lei, după 28 de ani de muncă pe şantier, şi un spaţiu comercial care, după câteva luni, i-a fost luat înapoi.
Adi a primit recunoştinţa pe care o merita. Dar nu de la oameni. Mama şi sora lui nu vor uita niciodată căţeluşa care l-a plâns săptămâni întregi pe copil, sub geamul de la sufragerie. "Adi o salvase de la moarte de câteva ori. Erau oameni în cartier care-i dădeau otravă, iar el îi băga lapte pe gât şi o îngrijea până îşi revenea. A murit la scurt timp după el", povestesc ele.
Nepoţelul e cel care-i mângâie acum zilele Ilenei Militaru. Cel mic seamănă izbitor cu Adi şi a fost botezat cu numele copilului-martir.
Cine-a tras în ei
Extras din Raportul SRI despre Revoluţie:
"23 decembrie, ora 2:40. Ivaşcu Emil, angajat al Universităţii din Braşov, a deschis foc automat din faţa clădirii fostului Comitet Judeţean PCR, rănind doi tineri ce transportau o bancă din Parcul Central spre a consolida un baraj situat în faţa hotelului Capitol. Eroarea a determinat dezlănţuirea bruscă a unei canonade în care s-au consumat peste 275.000 cartuşe, soldată în mai puţin de 20 minute cu 47 de morţi (din care 10 militari) şi 79 de răniţi (36 militari) şi în care nu există practic posibilitatea de a se stabili vreo culpă. Este cert că luptătorii din Gărzile Patriotice şi revoluţionarii au tras unii asupra altora".
23 decembrie, ora 2:30. Un militar de la UM 01181 trage primul foc din oraş (varianta aleasă ca oficială) asupra unui autoturism care nu a oprit la somaţie. Până la ora 3:00, în centrul Braşovului se dezlănţuise o ploaie de gloanţe. Au fost vizate persoane care păreau "suspecte", multe au fost ucise... În cele mai multe cazuri, procuratura a dat verdictul "eroare de fapt". Mulţi urmaşi şi participanţi spun că "s-a murit din prostie". Există relatări despre minori care se plimbau cu arma-n mână pe străzi. În acea noapte, doi elevi au fost împuşcaţi mortal. Tot pe parcursul acesteia s-au înregistrat cei mai mulţi decedaţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!