"Câte-un pic, pic, pic, până n-o mai fi nimic!" | Editorialul zilei | Tribuna

http://www.tribuna.ro/stiri/editorialul-zilei/cate-un-pic-pic-pic-pana-n-o-mai-fi-nimic-65660.html

"Câte–un pic, pic, pic, până n–o mai fi nimic!"

de Dragoş BAKO
dragosbako@tribuna.ro
25 mai 2011 22:20
185 vizualizari
A-  A+     

Nu trebuie să fii psiholog sau sociolog pentru a-ţi face cruce de trei ori şi a scuipa în sân la gândul că adolescenţii de azi vor fi peste câţiva ani "oamenii muncii" din patria noastră, că societatea românească îşi va sprijini o parte a corpului pe ei. Nu şuviţele oxi­genate ale puştanilor, vesti­mentaţia ţipătoare a fetişoarelor sunt problema, ele fiind doar nişte accesorii ale vârstei, pe care, sub diferite forme le-am îmbrăţişat cu toţii la 16 - 17 ani. Poate con­topirea cu Messengerul, Face­book-ul, Twitter-ul sau mai ştiu eu ce instrumente de umplut timpul, păstrarea distanţei (ne)regula­mentare faţă de cărţi, lipsa unor modele sănătoase, debusolarea să determine oarece îndoieli în privinţa încrederii în generaţia căreia tocmai îi mijeşte mustă­cioara. O călătorie cu autobuzul pe la orele amiezii îţi poate furniza imaginea nu tocmai optimistă a unei generaţii bombardate de contradicţii, false elite, rezolvări în nuanţe de etnobotanice şamd. Şi vom spune din nou că nu forma frezelor, nu zecile de p..e rostite într-un interval scurt sau îmbrâncelile copilăreşti te îngrijorează în primul rând (astea trec), ci năzuinţele puştanilor pregătiţi cu trupul şi sufletul să culeagă covrigii din cozile câinilor ce mişună pe străzile din Germania, Spania sau Italia. Dacă ar fi să conectăm dorinţele lor la ceea ce oferă societatea de ani buni încoace, vom avea parte de un rezultat asemănător cu cel oferit de amestecul berii cu merele şi varza murată. Fac o paranteză, pentru că sunt un duşman al generalizării: nu toţi adolescenţii sunt debusolaţi, dornici de a obţine pe nemes­tecate paşaportul către El Dorado, doar că numărul celor preocupaţi de ceva cât de cât solid e în cădere liberă. Nu vom face comparaţie cu generaţiile de adolescenţi din anii şaizeci, şaptezeci sau optzeci, pentru că atunci nu existau zeci de posturi de televiziune, Internet, cluburi căcălău şi multe alte ingrediente care fugăresc azi timpul liber. La vremuri noi, apucături noi. A da vina numai pe profesori, doar pe părinţi sau exclusiv pe statul autist e o greşeală, deoarece debu­solarea, naufragiul pe insule cu sol nefertil poartă câte puţin din amprenta fiecăruia dintre factorii enumeraţi mai devreme. Iubitorii teoriilor conspiraţiei ar spune că avem de-a face cu un plan măreţ de îndobitocire în vederea unui control facil şi uneori, când des­coperi că bieţii adolescenţi s-au băgat slugi la Facebook sau Twitter şi că nu ştiu ce-i bucuria de a trage aer sub teiul înflorit, enervat, le dai dreptate. Numai că şi resemnarea asta în faţa presupuselor conspiraţii miroase a robie acceptată cu zâmbetul pe buze. Din păcate, răspunsul la întrebarea "Cine sau ce ar putea schimba lucrurile?" nu e nici măcar unul din ăla tipic, plin de falsă nădejde, ci unul deosebit de direct: "Nimeni şi nimic!". De ce? Pentru că-s prea mulţi, puternici şi neclintiţi umerii care susţin situaţia asta.