Juristul timişorean este adesea oaspetele fostului suveran al României,
la castelul din Săvârşin, preţios monument istoric
Monarhia constituţională rămâne, cel puţin într-o parte a lumii, pentru multă vreme, în mod cert, o chestiune de actualitate. Depinde de ţară, de popor şi tradiţie. Fie că suveranul domneşte sau a domnit în timp, el rămâne un personaj emblematic, de-a pururi un capitol în istorie. Cronicarii reţin momente şi fapte, ce nici timpul, nici vrerea oarbă nu le pot şterge. Un concitadin rememorează.
„Nimic nu e mai de preţ decât patria, atunci când eşti departe, printre oameni străini, despărţit de ai tăi, chiar când locuieşti acolo într-o casă plină de lucruri desfătătoare”, rostea înţeleptul Homer, cugetând la rostul patriei şi al prietenilor, când pribegiile îl purtau pentru prea multă vreme departe de meleagurile natale. Acelaşi gând l-au încercat mai toţi surghiuniţii acestui pământ, în momentele când patria şi a închis porţile, fie şi vremelnic... Fostul suveran Mi-hai I de România, personajul cu un loc pe merit bine determinat în istoria acestui colţ de continent, a fost neîndoielnic unul din sufletele care decenii de-a rândul şi-a căutat patria, care i se ferecase pentru multă vreme. A revenit într-un moment când prietenii strânseseră rândurile. Românii care l-au întâmpinat erau fireşte mulţi, pe prietenii, însă, care-l aşteptau în prag de veac nou, îi rărise vremea şi vremurile... Glia Banatului i-a păstrat celui întors acasă pe unul căruia i-a dăruit o parte din candoarea anilor copilăriei şi ai tinereţii. Juristul Ioan Gheorghe Jurchescu este singurul bănăţean care timp de cinci ani a fost colegul de clasă al celui care avea să fie peste ani Majestatea Sa Regele Mihai I al României, pe atunci Marele Voievod Mihai de Alba Iulia...
Stăm de vorbă într-un confortabil apartament la hotarul dintre cartierele timişorene Elisabetin şi Fabric. Avocatul Ioan Gheorghe Jurchescu este unul dintre cei patru foşti colegi în viaţă ai voievodului, apoi rege pentru a doua oară între anii 1940 şi 1947. Într-o ambianţă primitoare, juristul acum în vârstă de 84 de ani retrăieşte în memorie clipele petrecute în clasa specială, înfiinţată în anul 1932, în Palatul Regal din Capitală, alături de Marele Voievod de Alba Iulia, cum îl numise tatăl, Regele Carol II, pe fiul său, prinţul moştenitor Mihai... La sugestia eminentului sociolog, filozof şi estetician Dimitrie Gusti, după ce acesta se consultase cu regele, se constituise o singură clasă specială, care urma să cuprindă copii din toate regiunile ţării, din toate categoriile sociale, de toate etniile şi confesiunile.
Elevii palatini
„Am fost ales alături de alţi opt copii, care alcătuiam la început clasa palatină, cum mai era ea numită la acea vreme”, îşi aminteşte domnul Jurchescu de perioada când grupului de elevi li s-au alăturat trei copii de ţărani, un sas din Braşov, Walter Heltmann, fiu de profesor, un copil de etnie maghiară, fiu de preot reformat din Târgu-Mureş, un basarabean, un fiu de muncitor de la Uzinele Griviţa şi Lascăr Zamfirescu, un fiu de diplomat. Cu modestia care-l caracterizează pe domnul avocat, jovial, într-o ţinută sobră, în ciuda căldurii ce pătrunde prin fereastra deschisă a camerei, îmi derulează cu o precizie uimitoare, cu gesturi fireşti, anii pe care nu i-a uitat, ani ai unei copilării fericite. Deşi momentele pe care mi le înfăţişează par a veni de undeva de departe în timp, juristului deprins cu memoria evenimentelor şi a succesiunii lor nostalgia i se traduce în clipe petrecute mai ieri-alaltăieri, undeva pe aproape de sufletul lui.... Jurchescu, pe atunci unul dintre elevii de la Colegiul „Diaconovici Loga“ din Timişoara, a fost ales în clasa specială palatină în 1933, în al doilea an de liceu. Atunci în vârstă de 12 ani, născut în regiunea de graniţă a Banatului, în comuna Petnic de lângă Iablaniţa, odinioară supusă imperiului habsburgic austro-ungar, era dorit de organizatorii clasei pentru tradiţia cultivată în familie de generaţii, de a respecta disciplina, morala creştină, pentru comportarea sa exemplară şi, fireşte, pentru situaţia şcolară excelentă. „Bunul simţ, mândria de a fi român şi spiritul camaraderesc erau trăsăturile care-i defi-
neau pe toţi aceşti copii”, îmi spune domnul Jurchescu. Totodată, cei aleşi să-i fie colegi Marelui Voievod Mihai aveau să fie copii cu o conştiinţă civică responsabilă prin educaţie, urmând să aibă şi o influenţă benefică asupra sa, a celui care de acum pentru prima oară lua contact nemijlocit cu ţara, cu fiii ei. De fapt, acesta fusese şi scopul înfiinţării clasei amintite, cel de a-i apropia viitorului suveran imaginea unei ţări bogate, cu oameni vrednici, care de mai bine de două milenii sfinţeau locuri dintre cele mai pitoreşti din lume. Într-o atmosferă de reală camaraderie - întru „cercetăşie”, defineşte domnul Jurchescu apartenenţa la organizaţia cercetaşilor, caracterizată printr-un pronunţat spirit cavaleresc de cutezanţă -, relaţiile între colegi se transformaseră repede în prietenii, unele dintre ele statornicite până în zilele noastre...
Orele de curs şi recreaţiile
Marele Voievod Mihai era la acea vreme un copil cu chipul senin, de o rară frumuseţe, crescuse, la vârsta de 12 ani, înalt, zvelt, cu trupul dezvoltat armonios şi privirea ageră, degajând eleganţă, dar şi vioiciune în acelaşi timp. „Făcea sport, îi plăceau schiul şi muntele”, îşi aminteşte colegul său Ioan Jurchescu. Avea să devină un elev sârguincios, excela în cunoştinţe de geografie universală, chimie şi fizică. Îl pasionau motoarele, mecanica, maşinile, avioanele; cunoştea de atunci aproape toate tipurile de autoturisme şi aeronave, modul de funcţionare şi capacităţile lor. „Îmi aduc aminte de recreaţiile noastre”, îmi spune domnul Jurchescu, rememorând clipele de destindere după câte o oră de curs în clasă. „Nu-l strigam pe nume. Ne adresam reverenţios, Măria Ta, iar el mă striga, cum e de fapt obiceiul în fiecare liceu din lume, cu o poreclă: Jurchi, iar pe Heltmann, pur şi simplu Helti. În schimb, ne îndemna cu gesturi largi, prieteneşti, să ne urcăm în motocicleta sa cu ataş, cu care goneam prin curtea palatului”, povesteşte avocatul „şi atunci să vezi cum începea vijelia motorizată”. Voievodul Mihai trăia cele mai fericite clipe când simţea vibraţia cailor putere... Toţi elevii clasei palatine de atunci purtau cu demnitate uniforma elegantă, albastră, cu blazonul casei regale; o purta şi prinţul moştenitor Mihai, doar la ocazii deosebite şi de sărbători se îmbrăca în uniforma Academiei Militare. „Dar cu toată eleganţa uniformei noastre, nimeni şi nimic nu ne împiedica să încălecăm balustradele casei scărilor şi să le facem tobogan”, îmi povesteşte cu umor domnul avocat. „Marele Voievod ne urmărea cu mâinile le spate, râdea doar din priviri şi pe buze îi înflorea un zâmbet ştrengăresc. Se amuza împreună cu noi de drăciile noastre”. Avocatul îşi aminteşte şi de un moment inedit, când profesorul academician, părintele Nae Popescu, i s-a adresat uitând de apelativul de reverenţă: „Răspunde tu, voievodule...!” „Cla-sa a amuţit. Prinţul moştenitor a tăcut, dar lecţia şi-a continuat cursul normal”, spune Jurchescu. De altfel, regele poruncise ca fiul său să nu fie tratat în alt chip decât colegii săi. Şi aşa s-a şi întâmplat... Cele mai frumoase erau, însă, excursiile de sinteză la fiecare sfârşit de an. Iată o filă din jurnalul întocmit în acea vreme de avocatul Ioan Gheorghe Jurchescu: „Am debarcat din tren la Orşova şi caravana s a înscris în coridorul Almăjului. După o scurtă oprire în comuna Petnic, satul meu natal, a urmat lecţia de istorie la bustul revoluţionarului de la 1848, Eftimie Murgu, din parcul secular al Bozoviciului... S-a vizitat întreaga regiune şi s-a învăţat carte pe viu... Profesorul nostru de istorie, Gh. Lazăr, un descendent al dascălului de la Avrig, ne-a prezentat trecutul exploatărilor miniere din ţara noastră... Marele Voievod purta cu sine un altar în miniatură, în faţa căruia se ruga în fiecare dimineaţă şi seara, înainte de culcare. Respecta credinţa străbună şi chiar mai târziu se ruga mai ales în clipele de cumpănă”... O altă frumoasă amintire dăinuieşte în memoria lui Ioan Jurchescu: un colind de Crăciun la regina Maria. Profesorii se înţeleseseră cu aghiotantul reginei, colonelul Svidenek, care i-a strecurat la Palatul Cotroceni. În faţa budoarului reginei au cântat „O ce veste minunată”, apoi „O, brad frumos”, în limba germană. Tânărul Jurchescu a rămas atunci fascinat de frumuseţea reginei, de privirea blândă şi vorba-i încărcată de tandreţe. „Ne-a dăruit fructe şi tablete de ciocolată, l-a sărutat pe nepotul ei, Marele Voievod de Alba Iulia”, îşi aminteşte el de acele clipe care-i reapar mereu în memorie în Ajun de Crăciun...
Tânărul prinţ moştenitor adora frumuseţile patriei, admira cu pioşenie vestigiile culturii noastre, bunăoară opera brâncuşiană de la complexul din Târgu Jiu, trecutul istoric al neamului la Sarmisegetuza, locuri vizitate cu ocazia excursiilor de sinteză. Răsfoiesc alte file din jurnalul păstrat de distinsul meu interlocutor, în care a reţinut un moment realmente impresionant de pe parcursul unei asemenea excursii: „După terminarea orelor de curs şi gustarea de prânz, am ridicat tabăra, ne-am îmbarcat... iar în drumul de întoarcere, la marginea satului, ne-am oprit la casa unei femei bătrâne. I s-a spus că Marele Voievod Mihai şi colegii săi vor să-i îngrijească ograda... ne-am scos uneltele şi ne-am apucat de lucru: unii dintre noi am măturat curtea, alţii au reparat gardul şi au curăţat şanţul din faţa casei. Apoi i-am tăiat lemnele... Se terminase o zi de şcoală, dar cercetaşi fiind, îndeplinisem şi una din legile noastre: Cercetaşul, în fiecare zi, face o faptă bună”...
Şi amintirile se înalţă spre cer...
Marele Voievod crescuse şi lua lecţii de zbor într-un avion cu dublă comandă, sub supravegherea instructorului Udrinschi. Mai târziu, după ce fusese încoronat şi după ce stăpânise bine meşteşugul pilotatului, Udrinschi i-a spus într-o zi: „Poftiţi, Majestate, manşa vă aparţine”. A fost momentul când suveranului i s-a împlinit visul de a cuceri văzduhul de unul singur. A făcut-o de atunci de atâtea şi atâtea ori...
„Revederea cu Regele Mihai şi Regina Ana, la începutul anului 1993 la Putna, a fost un eveniment memorabil”, îmi spune domnul avocat. Cel revenit din nedreapta pribegie l-a recunoscut de îndată, şi-au strâns mâinile, s au revăzut la Versoix, apoi la Săvârşin la castel. „De fiecare dată ne împresoară amintirile legate de acei ani frumoşi de neuitat: Mai sunt printre noi, în afara Majestăţii Sale, Lascăr Zamfirescu, Walter Heltmann, Rodion Chiaburu şi subsemnatul”.
În urma amintirilor a rămas timpul cu zborul său implacabil, cu momentele sale trecute, frumoase sau dureroase, un timp păstrat cu migală şi gingăşie în file de letopiseţ, în memoria peliculei cinematografice sau fotografice, clipe care se constituie în lecţii de istorie pentru cei ce sunt şi cei ce vor veni...
Profesorii
În clasa palatină au predat, între alţii, profesorii Vasile Băncilă, titular la psihologie, Gh. Nedioglu, limba română, Gh. Lazăr (istorie), M. Condeescu (limba franceză) şi părintele acad. Nae Popescu (religie). Locotenent-colonelul Emil Pălăgeanu, cadru didactic şi la Institutul Militar de Educaţie Fizică, se ocupa de asemenea de bunăstarea corporală a Marelui Voievod Mihai de Alba Iulia. Voievodul Mihai, elevii Mircea Ioniţiu, Walter Heltmann şi Costache Malaxa au absolvit bacalaureatul în prezenţa Regelui Carol II. Dintre profesorii menţionaţi, Vasile Băncilă s-a distins în mod deosebit prin faptul că dispunea de toate însuşirile unui dascăl „total”, în care-şi găseau locul vaste cunoştinţe filozofice, talent literar şi de observator, sociolog al realităţii româneşti din acea vreme, autor al unei impresionante opere din istoria cul-
turii.
La Salonul de Carte şi Presă, ediţia a IX a, care s-a desfăşurat între 10 şi 14 martie 2004, a fost lansat primul volum din „Opere” al profesorului Vasile Băncilă. S-a stins din viaţă în anul 1979.
Direcţiunea
Clasa înfiinţată în incinta Palatului Regal din Capitală funcţiona într-un pavilion în apropierea Casei Mici. Cea din urmă era compusă din două apartamente: la parter locuia Marele Voievod Mihai, iar la etaj, Regele Carol II. Clasa palatină a fost recunoscută de Ministerul Educaţiei Naţionale, iar cei care răspundeau de modul de funcţionare au fost la început aghiotanţii regali, colonel Traian Eremia Grigorescu, fiul eroului de la Mărăşeşti, Eremia Grigorescu, şi lt. col. Emil Pălăgeanu, ambii cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul. După prima restructurare a clasei, operată în anul şcolar 1935/1936, şi după terminarea clasei a IV-a de liceu, conducerea clasei a fost încredinţată aghiotanţilor regali, comandor Preda Fundăţeanu ca director şi căpitan Mircea Tomescu, în calitate de director de studii. În anul şcolar 1938/1939, clasa a fost din nou restructurată, conducerea revenindu-le col. adj. D. Dămăceanu şi mr. Mircea Tomescu. După insurecţia de la 23 august, Casa Mică şi pavilionul care adăpostea clasa palatină au fost bombardate de aviaţia germană şi complet distruse. Locotenent-colonelul Emil Pălăgeanu s-a stins din viaţă ca deţinut politc, întemniţat de regimul comunist, condamnat la muncă silnică pe şantierul primului canal Dunăre - Marea Neagră.
Gerhard Binder
Agenda nr. 27/2 iulie 2005
Twitter
Facebook
Email
Imprimă
Doamne, ce vremuri.. 
