Cercetasii
http://hetel.ro/index.php/2011/03/2638/
In 1914, se constitue legal Asociaţia Cercetaşilor României Prin aceasta s-a consacrat denumirea de cercetaş pentru aceea de boy-scout.
Primii cercetasi apar în 1907 în Anglia, ca o încercare de a împlini, dinafara şcolii, lacunele tot mai vădite ale învăţământului oficial. Practica şi teoria acestei doctrine inovatoare, care s-a dovedit repede rodnică prin eficacitatea metodelor sale, a fost demonstrată întâi pe teren, în primul «campament cercetăşesc», organizat în vara anului 1907 de iniţiatorul reformei, generalul Robert Baden-Powell, pe insula Brownsea (districtul Dorset în Anglia meridională), apoi codificată în cartea sa fundamentală "Scouting for Boys", tipărită în 1908 la Londra. In 1913, au apărut primele cete de cercetaşi români, şi anume, aproape simultan, la Bucureşti, Sinaia, Braşov, şi Blaj. La Sinaia, printre primii cercetaşi ai României, erau şi principii regali Carol şi Nicolae.
fotografie din arhiva personala
1937 este anul desfiinţării sale, În urma ordinului de abolire dat de Carol al II-lea, Asociaţia îşi suspendă orice activitate, locul sau fiind luat de Straja Tarii.
Straja Tarii
Straja Tarii a fost o organizatie a tineretului din Romania, creata in 1934, (nu in 1938 cum se crede) inventia celui care se autodenumea: Primul Strajer al Tarii, Carol al II lea.
Astfel din toamna anului 1934, de când a început iniţierea comandanţilor de străjeri la Breaza (judetul Prahova), şi până în vara anului 1937, au fost creaţi peste patru mii de comandanţi şi peste o jumătate milion de străjeri în 30 de judeţe. Carol al II-lea era inspirat de modelele existente in Germania nazista si Italia fascista. Pentru a se obtine o directie "unitara" Straja Tarii a inghitit mai apoi (24 ianuarie 1937) si organizatiile de cercetasi. Scopul ei a fost inca de la inceput acela de a contrabalansa influenta crescinda a Miscarii Legionare, dar si acela de a hrani orgoliul unui rege indragostit de uniforme, parazi militare si de propria imagine de lider mesianic. Odata cu instalarea dictaturii regale, Straja Tarii devine prin lege o organizatie de masa. Toţi băieţii intre 7 si 18 ani şi toate fetele intre 7 si 21 de ani ar fi trebuit să se alăture acestei organizaţii, adica, in jur de 4 milioane de tineri. Cu totii primeau instructie paramilitara, foloseau salutul roman (asemanator cu cel hitlerist, doar ca nu ziceau Heil) si depuneau chiar un fel de juramant regelui. Maresalul Antonescu avea sa desfiinteze organizatia dupa septembrie 1940, odata cu abdicarea lui Carol.
Mihai al României
http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_al_Rom%C3%A2niei
| Mihai al României | |
|---|---|
Majestatea Sa Mihai I, Rege al României | |
 | |
| Mihai al României în 2007. | |
 Rege al României | |
| Domnie | 20 iulie 1927 – 8 iunie 1930 |
| Predecesor | Ferdinand I |
| Succesor | Carol II |
| Domnie | 6 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947 |
| Încoronare | 6 septembrie 1940 (la 18 ani) |
| Predecesor | Carol II |
| Succesor | Monarhie abolită |
| Căsătorit(ă) cu | Ana de Bourbon-Parma |
| Urmaşi | |
| Margareta Elena Irina Sofia Maria | |
| Casa regală | Casa Regală a României |
| Imn regal | Trăiască Regele |
| Tată | Carol al II-lea al României |
| Mamă | Regina Elena |
| Naştere | 25 octombrie 1921 Sinaia, Romania |
| Semnătură |  |
| Mihai al României | |
|---|---|
 Membru de Onoare (2008) al Academiei Române |
Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost [1] Principe de Hohenzollern (n. 25 octombrie 1921, Sinaia)[2][3][4], cunoscut în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, ca Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 şi 30 decembrie 1947[5]. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viaţă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai a fost mareşal al României[6]. La 10 mai 1941, de ziua naţională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălţat la gradul de mareşal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului. [7]
După colaborarea României cu Germania în al Doilea Război Mondial şi după ce forţele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a organizat la 23 august 1944 arestarea lui Antonescu. S-a opus guvernelor prosovietice din anii 1945-1946. A fost constrâns să abdice la 30 decembrie 1947 şi s-a stabilit la Versoix (Elveţia). Revenirea sa în ţară nu a fost permisă până în 1997.
| |
Primii ani
Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al Regelui Carol al II-lea şi al prinţesei Elena şi nepot al Regelui Ferdinand I. Carol al II-lea a fugit împreună cu amanta sa Elena „Magda" Lupescu şi a renunţat în 1925 la tron. În consecinţă, Mihai i-a succedat la tron regelui Ferdinand la moartea acestuia, survenită în iulie 1927.
Domnia
Perioada interbelică
Deoarece Mihai avea doar 6 ani, o regenţă a fost formată din prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie. În 1930, în contextul crizei economice, Carol al II-lea s-a întors în ţară împreună cu Elena Lupescu. Parlamentul l-a desemnat pe Carol rege iar pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia". În septembrie 1940, Carol al II-lea i-a acordat puteri discreţionare generalului Ion Antonescu care i-a impus sa abdice in favoarea fiului sau. Mihai (în vârstă de 18 ani) a fost proclamat rege fără depunerea vreunui jurământ pe constituţie (abrogată la acea dată) şi fără votul de aprobare al parlamentului (suspendat, redeschis abia în 1946). În schimb, Mihai a fost încoronat[8] cu Coroana de Oţel şi uns rege de Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti imediat după abdicarea lui Carol al II-lea, la 6 septembrie, 1940[9]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar „prin graţia lui Dumnezeu"[8], ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[10], numit „Conducător".
Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al armatei române, a fost decorat prin jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului Mihai Viteazul, fiind singurul deţinător în această situaţie, alături de mareşalul Ion Antonescu.
Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
În august 1944, pe măsură ce armatele Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera estică a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai l-a destituit şi l-a arestat pe Antonescu. În aceeaşi noapte, noul prim-ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[11][12] Într-un apel radiodifuzat către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului împotriva Aliaţilor şi a declarat război Germaniei.[13] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică, rapidă, nici capturarea de către URSS a circa 130.000 de militari români, duşi ulterior în prizonierat în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de muncă forţată[14]. Armistiţiul cu Aliaţii a fost semnat trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, „în termeni impuşi aproape în întregime de Uniunea Sovietică"[14], ca o consecinţă, între altele, şi a faptului că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe tot teritoriul României[necesită citare]. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept „capitulare"[15], o „predare"[14][16] „necondiţionată"[17] în faţa sovieticilor şi a aliaţilor lor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, prinţul Kiril, regentul Bulgariei, executat de sovietici în 1945, şi a fost ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Actul de la 23 August 1944 se estimează a fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit armatei române posibilitatea de a elibera nordul Transilvaniei de sub ocupaţia ungară. La sfârşitul războiului, regele Mihai a fost decorat de preşedintele SUA Harry S. Truman cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef). Mihai a mai fost decorat şi de Iosif V. Stalin cu Ordinul Victoria cu diamante, „pentru actul curajos al cotiturei hotărâte a politicei României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei", potrivit descrierii oficiale a decoraţiei[18]. Liderul comunist albanez Enver Hodja[19] considera că Mihai ar fi fost decorat cu Ordinul Victoria datorită capitulării sale în faţa sovieticilor, într-o situaţie în care nu putea face altceva.
Unii susţin[20][21] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd[22] în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităţilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun stat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia[23].
Domnia sub regimul comunist
La 6 martie 1945, la presiunile ocupantului sovietic, Mihai a acceptat un guvern prosovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim-ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca simplu şef de stat fără autoritate.
Între august 1945 şi ianuarie 1946, Mihai a încercat fără succes - prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală" - să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane[24], regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.
Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, potrivit unei interpretări, constituţia îl împiedica să facă aceasta fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. Alte surse, precum memoriile mătuşii regelui, principesa Ileana de Habsburg[25], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naţionale[26][27] şi presupus amant al Ilenei[28], Emil Bodnăraş, afirmă că, dacă regele ar fi refuzat să semneze sentinţele de condamnare la moarte a deţinuţilor politici condamnaţi pentru „crime de război", guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia: „Păi, dacă regele decide să nu semneze sentinţa la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere." Principesa Ileana se îndoia că regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituţional, precum o sentinţă la moarte, emisă de tribunale politice neconstituţionale: „Ştiţi prea bine (...) că regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituţional. Dacă o va face, vi-l va pune în braţe şi guvernul dumneavoastră va purta vina în faţa întregii naţiuni. Cu siguranţă că nu vă doriţi acest handicap adiţional în acest moment!" Ultimul coleg de celulă al celei mai importante victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziţiei anticomuniste şi preşedinte al PNŢ, partidul câştigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunişti, a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea ţărăniştilor, în ciuda multor servicii aduse de aceştia monarhiei.[29]
[modificare] Abdicarea
| Carol I |
|---|
| Regina soţie |
| Regina Elisabeta |
| Copii |
| Principesa Maria |
| Ferdinand |
| Regina soţie |
| Regina Maria |
| Copii |
| Prinţul Carol |
| Prinţul Nicolae |
| Principesa Elisabeta |
| Principesa Maria |
| Principesa Ileana |
| Prinţul Mircea |
| Carol al II-lea |
| Regina soţie |
| Regina Elena |
| Copii |
| Prinţul Mihai |
| Mihai I |
| Regina soţie |
| Regina Ana |
| Copii |
| Principesa Margareta |
| Principesa Elena |
| Principesa Irina |
| Principesa Sofia |
| Principesa Maria |
În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă", conform unor „cercuri regaliste româneşti" citate de Washington Post[30]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill", care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că «mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos»". Potrivit propriei sale relatări[31], regele Mihai nu a avut astfel de intenţii de a nu reveni acasă.
După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei regelui despre propria sa abdicare[32]. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a cabinetului, Petru Groza a declarat următoarele: Doamnă şi domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin buna învoială. Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea desvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării noastre. Vreau să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras"[33]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână[34], de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care, potrivit ziarului The New York Times, au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept «mătuşile roşii» ale Regelui.[35]
Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi ameninţat cu un pistol[36][37][38] şi cu şantajul că urma să execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică.[39] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times[40], Mihai rememorează evenimentele: A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie. Potrivit revistei Time,[2] guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări ulterioare a mii de oameni, nu cu unele anterioare, şi că apoi va scufunda ţara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unor articole din Jurnalul Naţional[41][42], din care unul citează arhivele Securităţii române[41], abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală[42]. Potrivit cărţii Special Tasks: The Memoirs of an Unwanted Witness -- A Soviet Spymaster, autobiografice a fostului şef al serviciului de spionaj sovietic NKVD, generalul maior Pavel Sudoplatov, ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic[43]. Referitor la episodul controversat al ameninţării cu pistolul de către prim-ministrul de atunci, Petru Groza, regina-mamă Elena ar fi declarat, conform arhivei fiicei lui Petru Groza, că acesta s-ar fi comportat cu familia regală „mai bine ca un părinte", iar că la 30 decembrie 1947, ziua abdicării, „poporul a făcut un divorţ - şi decent şi elegant - de monarhie".[44]
Potrivit liderului comunist albanez Enver Hodja[45], care rememorează conversaţiile avute cu liderii comunişti români privind abdicarea regelui, Mihai ar fi fost ameninţat de către liderul PCR Gheorghe Gheorghiu-Dej cu un pistol şi nu de Petru Groza, pentru a determina abdicarea. Regele ar fi fost apoi lăsat să plece din ţară însoţit de câteva persoane din anturaj şi, după cum confirmă liderul sovietic Nikita Hruşciov, rememorând confesiunile făcute de Dej,[46] cu orice bunuri dorite, inclusiv cu rubine şi aur[45]. Hodja nu menţionează în cartea sa vreun şantaj comunist cu vreo execuţie, dar afirmă că liderii comunişti români l-ar fi ameninţat pe Mihai cu trupele lor armate loiale, care încercuiseră palatul regal şi trupele acestuia, loiale lui Mihai.
Potrivit unei relatări din revista Time[47], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unei părţi din averea lăsată în România, ceea ce ar fi întârziat denunţarea abdicării drept ilegală.
Există rapoarte[48][49][50][51][52][53] conform cărora autorităţile comuniste române, obediente faţă de Stalin, i-au permis regelui Mihai să scoată din România 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României în noiembrie 1947, „pentru a pleca mai repede din ţară"[54]. Unele dintre aceste tablouri au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein[50]. Unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de rege în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie[55][48][56] făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu[57] a declarat că acuzaţiile aduse regelui Mihai de a fi scos din ţară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice" şi că guvernul român nu are nici o dovadă a unor astfel de acţiuni ale regelui Mihai, susţinând că, pentru perioada anterioară anului 1949, guvernul nu are o evidenţă a lucrărilor de artă preluate din fostele reşedinţe regale. Potrivit unor istorici[58], există, totuşi, atari evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, una fiind chiar publicată în Monitorul oficial din iunie 1948.
Potrivit biografiei autorizate Michael of Romania: The King and the Country (2005), semnată de Ivor Porter[53], un prieten al familiei regale, care citează din jurnalul intim al reginei-mamă Elena, familia regală a scos din ţară tablouri cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei regine Elisabeta a II-a. Potrivit aceluiaşi jurnal, două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976. Totuşi, mulţi alţi editorialişti neagă acest cadou comunist făcut regelui şi consideră aceste acuzaţii drept propagandă comunistă antimonarhistă.
Potrivit unor documente de arhivă, recent declasificate, ale ministerului britanic de externe, Foreign Office, când regele Mihai a părăsit România, valorile sale financiare se ridicau la 500.000 franci elveţieni[59]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate[60] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat în repetate rânduri în trecut[61][62][63] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu sine în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. În timpul vizitei ulterioare la New York din martie 1948[64], Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume[65]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra[64].
În ianuarie 1948[2], Mihai a început să se autointituleze prinţ de Hohenzollern[3][66], folosind pentru prima dată în loc de rege un titlu retras familiei regale române de casa de Hohenzollern din Germania în timpul primului război mondial, recunoscând prin aceasta că la acea dată nu mai era regele României. Totuşi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai îşi denunţa abdicarea ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală. Revista americană "Time" susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din România[47], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureştii i-ar fi permis să scoată din ţară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile şi o decoraţie cu diamante şi rubine, acordată de către Stalin[67]. De atunci, Mihai se semnează ca "Regele Mihai de România".
Unii monarhişti români[68], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu şi constituţional, deoarece nu a jurat pe constituţie şi nu a fost investit în funcţie de parlament în a doua domnie, consideră abdicarea lui din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituţional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziţie în care a fost pus de Dumnezeu. Aceiaşi monarhişti susţin că, în calitate de rege absolut, neconstituţional, de drept divin, Mihai reprezintă singur şi pe deplin statul român şi că, în consecinţă, el poate dispune după cum doreşte de proprietăţile statului, inclusiv de tablourile Coroanei, care-i aparţin şi de al căror „furt" a fost acuzat.
Cu toate că s-au lansat diverse ipoteze conform cărora regele Mihai ar fi plecat cu averi mari din ţară, relatările despre viaţa sa din exil dovedesc faptul că acesta a trebuit să-si câstige existenta prin propria-i munca si nu a dus nicidecum un trai luxos pe baza vreunei averi cu care ar fi părăsit România.[69]
Viaţa după pierderea tronului
În iunie 1948 s-a căsătorit cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cunoscută şi sub numele de regina Ana a României, cu care are cinci fiice. Autorităţile române comuniste i-au retras cetăţenia română în acelasi an. Până la sfârsitul anului 1948, cei doi locuiesc la Vila Sparta lângă Florenţa, locuinţa reginei-mamă Elena, iar din 1949 la Lausanne, unde se naşte prima fiică, principesa Margareta. Tot la Lausanne se nasc principesele Elena, în 1951, şi Irina, în 1953.
Între timp, familia se stabileşte în Marea Britanie[70], unde va locui timp de şase ani, până în 1956, la Bramshill House în Hampshire şi la Ayot St-Lawrence, în Hertfordshire. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele si Regina au înfiinţat o fermă de pui şi au construit un mic atelier de tâmplărie.[71][72]
Regele a păstrat încă de atunci legătura cu evenimentele din ţară, primind săptămânal rapoarte, analize şi noutăţi de la generalul Lazăr, pe care îl vedea in fiecare săptămână la Londra. De asemenea, familia a păstrat contacte stranse cu familia regală britanică, în special cu regina Elisabeta a II-a şi cu principesa Marina, ducesă de Kent.
Regele, Regina si principesele s-au întors în Elveţia în 1956, după o scurtă sedere de trei luni la Vila Sparta.Regele Mihai semnase un contract cu compania aeriană Lear Jets and Co, la Geneva. Familia s-a instalat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Geneva, la câţiva kilometri de orasul Geneva.Aici au locuit peste patruzeci şi cinci de ani şi tot aici se află, pentru moment, casa familiei. Principesa Sofia s-a nascut la Atena, în 1957, iar principesa Maria la Copenhaga, în 1964.
În anul 1958 Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai tarziu, în 1959, a înfiinţat o companie de electronică şi de mecanisme automate numita Metravel. Compania a funcţionat bine până in 1964, producând elemente pentru calea ferată şi sisteme de alarmă şi vânzând avioane de ocazie.[73][74]Dar, dupa cinci ani, presiunea concurenţei devenise prea mare, asa că Regele si cei doi asociati au decis sa vândă compania. Regele a urmat, de asemenea, cursuri de broker la Bursa din Wall Street.
A patronat fără succese notabile Comitetul Naţional Român, un grup care avea drept scop apărarea intereselor româneşti în Occident, prezentat uneori ca guvern român în exil, dar căruia democraţiile occidentale nu i-au recunoscut niciodată acest caracter.
În 1992, la trei ani după revoluţia Română din 1989 prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis regelui Mihai să revină în ţară pentru a participa la prăznuirea Paştelui. Regele a fost întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită. În Bucureşti, peste un milion de persoane au ieşit în stradă pentru a-l vedea. Popularitatea regelui a îngrijorat guvernul preşedintelui Ion Iliescu, regelui interzicându-i-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România i-a reactivat regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis să îşi reviziteze propria ţară.
Regele Mihai locuieşte actualmente preponderent în Elveţia la Aubonne şi în perioade mai scurte în România, fie la castelul său de la Săvârşin din judeţul Arad, fie la palatul Elisabeta din Bucureşti, pus la dispoziţia sa prin decizie parlamentară.
Copiii regelui Mihai [75]:
- Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)
- Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)
- Irina (născută în 1953)
- Sofia (născută în 1957)
- Maria (născută în 1964).
Atât Elena cât şi Irina au fii şi fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fiică.
Potrivit legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituţie democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai (presupunând că nu mai are băieţi), în absenţa schimbării constituţiei, care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, şeful acesteia, prinţul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziţie în ordinea de succesiune. (Vezi şi Ordinea de succesiune la tronul României.)
La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată[76], Mihai a promulgat noul statut al casei regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României[8], un act nedemocratic[77], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[78][79], în comparaţie cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de Principesa Moştenitoare a României şi de Custode al Coroanei României. Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care naţiunea română şi parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune.
La 10 mai 2011, pe fondul unor procese în Germania referitoare la fostul nume de Hohezollern-Veringen al ginerelui său, Radu, dar si a temerii, conform unora, privind eventuale pretenţii ale Hohenzollernilor germani la şefia Casei Regale române[80][81], Mihai a rupt legăturile istorice şi dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în "al (a) României" şi a renunţat la titlurile conferite lui şi familiei sale de către Casa princiară.[1]
Poziţii politice
Mihai nu a încurajat dezvoltarea mişcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra ţării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinţei poporului român. „Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi" a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, „românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul." Monarhiştii români se spune că ar fi oferit[82][83] tronul României ASR prinţului Charles de Wales, dar că acesta ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiştilor români atât faţă de moştenitoarea regelui, principesa Margareta, cât şi faţă de soţul ei, din moment ce Mihai nu a renunţat la speranţa, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: Se încearcă totuşi să facem ca oamenii să înţeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face[84]. Potrivit unui sondaj de opinie din 2007 realizat la comanda Casei Regale, doar 14% dintre români ar fi de acord cu reinstaurarea monarhiei.[85] Un sondaj de opinie din 2008 estimează proporţia românilor în favoarea monarhiei la 16%.[86] Surprinzător, un alt sondaj on-line din 2011 estimează ca 4/5 din utilizatorii de internet ar fi de-acord cu o eventuală revenire la forma monarhică de guvernământ.[87]
Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României postcomuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO şi Uniunea Europeană, fiind primit de şefi de stat şi oficiali guvernamentali.
În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanţă, Mihai a înmânat premiul Omul anului 2003 prim-ministrului de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhişti au privit[88] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiţiei neutralităţii politice a monarhiei, cât şi ca un compromis cu foştii săi duşmani ex-comunişti din motive financiare, în timp ce majoritatea comentatorilor politici au considerat gestul ca o noua abdicare.
Personalitate şi interese personale
Mihai a avut dintotdeauna o reputaţie de taciturn. I-a spus odată bunicii sale: Am învăţat să nu spun ce simt şi să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult.
Înainte de a o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Ana de Bourbon-Parma, Mihai a avut o legătură amoroasă, între altele[89], şi cu o grecoaică, Dodo Chrisolegos, protejată a liderei PCR Ana Pauker.[90] Unii susţin că a fost posibilă influenţarea politică a regelui Mihai prin această legătură.[90][91]
Regele Mihai este pasionat de automobile[92], în special de jeepuri militare[93][94]. Mihai e pasionat şi de avioane[95], lucrând ca pilot de curse comerciale[96] în exil. Mihai este interesat şi de genealogia regală şi aristocratică, oferindu-şi în 1998 patronajul onorific[97], împreună cu regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de la Gotha.
La 10 mai 2007, regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincţie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înţelegerea şi cooperarea internaţională.[98] Laureaţii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy şi regizorul Miloš Forman. Din 8 aprilie 2008, regele Mihai e membru de onoare al Academiei Române[99][100].
--
*Ginduri bune,*
Radu Mircea *SERBAN*
www.scouts.ro
www.nicolaeserban.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!