Lectia de duminica
Da mai departe
Veniti la film in seara asta?, a intrebat-o sotia mea pe una dintre prietenele ei.
– Nu pot. Am lectii, i-a raspuns ea preocupata.
Nu e prima data cand nu iesim cu prietenii nostri in weekend pentru ca „au lectii". Nu va imaginati ca isi fac temele pentru serviciu. Sau ca au un sef nebun care le da de lucru acasa. Nu, efectiv muncesc cot la cot alaturi de copii ca sa faca fata temelor pe care acestia le au de facut pentru scoala.
– Voua va da mana sa va distrati. Aveti copilul la gradinita. Dar o sa va vedem noi cand incepe scoala! ne ameninta prietenii nostri care au copii mai mari.
In ciuda protestelor si juramintelor sotiei, cum ca ea n-o sa se apropie de biroul fiicei ei, eu am tendinta sa iau de bune amenintarile. Si asta ma sperie, pentru ca nu am niciun chef sa merg din nou la scoala.
De fapt, cred ca, inainte ca fiica mea sa inceapa clasa intai, ar trebui sa fac cateva sedinte de psihoterapie. Eu, unul, am ramas marcat pentru totdeauna de temele pentru acasa.
E adevarat ca nu m-am dat in vant dupa ele, dar consideram normal ca cele din timpul saptamanii fac parte din regulile jocului. Trebuia sa invat de la o zi la alta, desi mi se parea o mare povara. Preferam sa joc fotbal si sa citesc, in loc sa-mi bat capul cu problemele la geometrie, din care nu intelegeam nimic. Dar consideram asta mai degraba ca un handicap personal peste care treceam cu inca un meci de fotbal. Ceea ce ma arunca insa in prapastia depresiei erau temele pe care trebuia sa le fac in singura zi libera pe care o aveam in cursul saptamanii. In toata perioada scolii generale am urat zilele de duminica si luni. Era imposibil sa te bucuri de duminica. Si azi cred ca era ceva programat. Sistemul isi propusese sa ne scoata din minti inca de mici. Ceea ce ma socheaza e faptul ca azi, dupa mai bine treizeci de ani, se intampla acelasi lucru. Sistemul de educatie e inamicul numarul unu al copilariei.
Dar sa revin. Duminicile erau zile blestemate. Ma trezeam si eu pe la opt. Luam micul dejun in familie alaturi de parinti si de cele doua surori ale mele. Faceam poante, radeam, mai povesteam despre prieteni si ce mai facusem in timpul saptamanii, cand o auzeam la un moment dat pe mama:
– Voi ce lectii aveti de facut azi?
In acel moment lua sfarsit ziua mea de duminica. Imi aminteam de tonele de teme care ma asteptau pe birou. Fiecare profesor, la ultima ora din saptamana, ne dadea ceva mai mult de lucru acasa pentru prima ora din saptamana urmatoare.
– Aveti timp. E duminica la mijloc, spunea profa de mate.
Venea si cea de romana, care spunea acelasi lucru, si cea de fizica, de biologie... Mai toti. Aveam o gramada de timp, pentru ca venea duminica. Si uite asa ma trezeam in ziua de relaxare cu un maldar de manuale si culegeri pe birou, incat mi-ar fi trebuit o saptamana ca sa-mi fac toate temele. Asa ca, in fiecare duminica dimineata, la intrebarea mamei raspundeam:
– Nu prea am teme pentru maine. Le termin intr-o ora.
Mama nu zicea nimic. Dupa micul dejun, ma duceam la mine in camera, frunzaream caietele. Imi faceam o tema la materia unde credeam ca e posibil sa fiu scos la tabla luni si pe la unsprezece ma pregateam de fotbal.
– Gata, am terminat!, anuntam in gura mare.
Mama, care era invatatoare si cunostea sistemul din interior, ma privea ca pe o aratare de pe alta planeta.
– N-ai terminat nimic, iar ai fuserit ceva pe acolo!, zicea ea.
– Hai, dom'le, ca am meci! Trebuie sa plec.
La rugamintile mele, ma lasa sa plec cu promisiunea ca dupa-amiaza mai lucrez ceva.
Si uite-asa amanam dezastrul. Dar, dupa masa de pranz, in loc sa ma duc si eu in oras la un film sau la un spectacol, trebuia sa muncesc cu mama la temele pentru luni. Ea isi dadea seama ca eram in rahat pana-n gat si venea sa ma ajute. Si uite-asa, in fiecare duminica trageam la rame impreuna cu mama.
Nu va mai spun de vacante. De ce naiba ne mai lasa in vacanta daca fiecare profesor (in afara de cei de la muzica, desen si sport) se simtea obligat sa ne dea cate o culegere de probleme de rezolvat?
In vacanta de vara din clasa a saptea spre a opta, am avut de facut 300 de exercitii si probleme la algebra si 150 de probleme la geometrie. La romana, la lecturi suplimentare, aveam de facut rezumatele la o suta de carti aflate pe lista data de profesoara. Eram un tip caruia ii placea sa citeasca, dar la un calcul simplu mi-am dat seama ca, daca as fi vrut sa-mi fac toate temele, nu puteam iesi din casa nici macar o zi din cele trei luni de vara.
Si astazi, dupa atatia ani, cand ii aud pe prietenii mei ca stau duminica sa faca teme alaturi de copii, ma intreb daca au uitat de chinul prin care au trecut ei insisi. Ma intreb de ce nu realizeaza faptul ca doua ore petrecute afara in parc alaturi de copii sunt mai valoroase decat zecile de probleme pe care le ai de facut duminica dupa-amiaza. Ce fel de scoala e aia in care elevii se transforma in sclavi in loc sa descopere cunoasterea si sa devina pasionati de o disciplina sau de alta?
Cea mai buna lectie de botanica, de matematica, de fizica, de chimie e in mijlocul naturii, acolo vezi legile lumii in actiune, le intelegi si le simti. Dar daca o astfel de scoala nu exista, macar sa le dam copiilor sansa sa descopere mediul in care traiesc.
Acesta e motivul pentru care ma voi duce la psiholog. Sa-mi spuna cat de bolnav sunt pentru ca eu refuz sa fac lectii cu fiica mea duminica.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!