Rescrierea propriei povesti
Acum ceva timp, la unul din cursurile la care am participat, am avut ca sarcina sa scriem o poveste care sa inceapa cu fraza : "A fost odata ca niciodata un copil care s-a nascut in casa gresita." Povestea mea suna asa:
"A fost odata ca niciodata un copil care s-a nascut in casa gresita. Copilul voia din rasputeri sa devina rege in tara sa, insa luminile si umbrele creau un joc care il impiedica sa-si revendice propria tara.
Satul pana peste cap de aceasta lupta, copilul a cerut, din toata inima si cu toata puterea inocentei sale, o busola. A cerut-o de la parinti, rude, apropiati, cunostinte, straini. A cerut-o de la Dumnezeu, de la ingeri, de la arhangheli, de la zei. Sufletul lui tanjea dupa o busola.
Intr-o dimineata, in loc sa mai strige, asa cum facea in fiecare zi: "Dati-mi o busola" a cedat si s-a abandonat. Cand si-a permis sa se linisteasca, dupa atata zbucium si cautare, raspunsul i-a venit brusc si limpede, ca si cum ar fi fost deja acolo de mult timp: "Busola cautata este demult gasita. Permite-ti sa o vezi."
Desigur ca, desi nu ni s-a spus initial in exercitiu sa ne scriem povestea, ci sa scriem "o poveste" folosind imaginile dintr-un pachet de carti de tarot, povestea este personala si vorbeste despre propriul meu proces de cautare. Si cred ca se potriveste multor oameni, pe acelasi tipar al cautarii fara sfarsit si al asteptarii din exterior al unui raspuns aflat deja in interior, dar necautat niciodata acolo. Pentru ca nu ne vine sa credem ca noi, cei atat de imperfecti si care au nevoie de atata slefuire, suntem capabili sa ne dam propriile raspunsuri.
Si mai observ cateva tipare in aceasta poveste:
- incapacitatea de ne revendica "propria tara", de a deveni, pe taramul nostru interior, propriul rege, adica cel care isi detine propria putere. Dupa scrierea acestei povesti am inteles ca umbrele luminoase sunt cele pe care le asumam cel mai greu si ca, asa cum spunea Marianne Williamson:
"Cea mai mare frica a noastra nu este faptul ca suntem inadecvati, ci este faptul ca suntem puternici peste masura. Lumina noastra, si nu intunericul din noi ne inspaimanta cel mai tare. Ne intrebam adesea : cine sunt eu ca sa fiu stralucitor, minunat, talentat, fabulos? Cine esti tu ca sa nu fii? Esti un copil al lui Dumnezeu si faptul ca joci la scara mica nu serveste lumea. Nu este nimic grandios in a te miscora pe tine insuti astfel incat ceilalti sa nu se simta in nesiguranta alaturi de tine. Cu totii suntem meniti sa stralucim. Ne-am nascut sa manifestam gloria lui Dumnezeu in noi insine. Iar asta nu se afla doar in unii dintre noi, ci in fiecare. Si cand ne lasam propria lumina sa straluceasca, le dam si celorlalti permisiunea sa faca la fel. Cand ne eliberam de propria frica, prezenta noastra ii elibereaza automat pe ceilalti."
- tentatia noastra de a crede ca exista o lupta intre lumini si umbre, intre bine si rau. Suntem obisnuiti sa ne facem de lucru in aceasta viata construind mori de vant care sa alimenteze credinta noastra ca exista o lupta.
Insa atunci cand se face dimineata si ne abandonam in linistea pe care am putea sa o gasim mereu in noi, daca am vrea, singura concluzie de bun simt la care putem ajunge este ca linistea era demult acolo, raspunsurile ne asteptau, busola ne indica demult calea, iar noi eram singurii aflati in intarziere. Cand ne permitem sa sosim, in sfarsit, putem incepe sa privim lumea in fiecare zi cu ochi noi, cu suflet inocent si cu bratele deschise.
Daca ar fi sa-mi rescriu acum povestea, as spune asa:
"A fost odata ca niciodata un copil care s-a nascut in casa aparent gresita. Cand si-a dat seama ca lucrurile in viata sunt dincolo de corect sau gresit, de bine si rau, a ales sa traiasca din plin viata pe care o avea si sa experimenteze cu nespusa bucurie TOTUL."
Tu cum ti-ai rescrie propria poveste?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!