Mai știm să scriem în limba română…?
Notă: M-am hotărât ca, de azi înainte, să scriu toate articolele, folosind literele cu diacritice, acolo unde este cazul (vă veți da seama, citind articolul, care este motivul). Voi proceda la fel cu articolele scrise până acum, chiar dacă îmi va lua destul de mult timp.
Nu îmi place să joc rolul de atotștiutor și nici să fac pe "profesorul" și, de aceea, nu credeam că o să ajung sa scriu un articol pe această temă. Din păcate, însă, în ultimele câteva luni, văd cum unii inventează noi reguli gramaticale și de scriere a limbii române.
Primul lucru care m-a deranjat a fost folosirea greșită a verbelor la timpul mai mult ca perfect, forma plurală (merseră(m), în loc de merseseră(m); fuseră(m), în loc de fuseseră(m), etc. Iată până unde poate merge lenea unora de a mai pronunța și scrie o silabă în plus… folosim perfectul simplu, în loc de mai mult ca perfect. Mai grav mi se pare faptul că am auzit asta chiar și din gura unei persoane care s-a enervat teribil când i-am spus că nu mi se pare corect să spui „ora două" (da, știu că asta este forma acceptată și intrată în uz, dar am eu un fix cu regulile gramaticale, care mă împiedică sa folosesc forma asta), argumentând că „am făcut facultatea de limbi străine, cu cei mai tari profi de română din țară, și mă inveți tu?". Între noi fie vorba, mama mea a urmat Facultatea de Filologie, la Iași și putea fi profesoară de limba română, dar a ales limba engleză.
Later edit: La sugestia lui Flavius, unul din cei mai buni prieteni ai mei, trebuie să menţionez că folosirea greşită a timpului perfect simplu are legatură cu concordanţa timpurilor: atunci când o acţiune se petrece în trecut , înaintea altei acţiuni trecute (unde se foloseşte perfectul compus/perfectul simplu), se foloseşte mai mult ca perfectul.
Poate cea mai frecventă greșeală, în momentul de față, este aceea de a nu face diferența între adjectivele pronominale relative „care" și „pe care". Oameni buni, dragi politicieni, ziariști, oameni cu doctorate, este o regulă cât se poate de simplă: atunci când substantivul în cazul acuzativ (cu funcția de complement direct, adică răspunde la întrebările „pe cine?" și „ce?") este dublat de un pronume personal se adaugă prepoziția „pe" înaintea adjectivului pronominal relativ. Easy as that!
Ca să fie, totuși, pe înțelesul tutror, vom lua exemplul următor: „Pomul pe care l-am plantat acum … zile, nu a prins rădăcini". Urmând regula expusă anterior, am adăugat prepoziția „pe", formând astfel, noul adjectiv pronominal relativ, „pe care". Pentru cei care nu și-au dat seama, pronumele personal este, în cazul de față, "l-".
Urmează, în ordinea celor mai grave și mai frecvente erori, adăugarea sau eliminarea unui "i" la unele verbe, la persoana a 2-a, singular. Până acum câteva săptămâni eram convins că greșeala se face doar în cazul verbului "a fi" și eram oarecum mai indulgent, gândindu-mă ca trebuie să memorezi toate formele și poate deveni puțin confuz. Cu alte cuvinte, dragilor, când verbul "a fi" este conjugat la persoana a 2-a, singular, la modurile imperativ și conjunctiv, se scrie întotdeauna cu 2 "i". Singura excepție o face forma negativă a verbului, la imperativ, când se scrie "nu fi…".
Nu am cum să fiu, însă, indulgent, cu folosirea verbelor "a zice", "a ști" sau "a veni", la persoana a 2-a, singular. Mai vorbești cu persoane cunoscute, pe messenger sau îți lasă comentarii pe diverse "rețele de socializare" și te trezești că ești întrebat „ști filmul X?" , „când mai vi pe la noi?" sau, mai rău, „zii cum a fost…". De fiecare dată când văd asemenea „neologisme", îmi vine să îmi pun mâinile în cap și să ma întreb, cât se poate de serios, unde s-a produs ruptura, cu generația tânără… „zi" se scrie intotdeauna cu un singur „i", „vii", intodeauna cu 2 „i", iar "știi" se scrie cu un singur „i" doar la modul infinitiv.
Următoarea gafă de pe listă am sesizat-o citind, în special, comentarii de pe diverse blog-uri, site-uri sau la articole de presă online. Este vorba de despărțirea, total nefondată, a verbelor, prin cratimă. Cele mai frecvente sunt cele la persoana a 2-a plural (de exemplu, „aduce-ți", „ merge-ți" și altele), dar, spre surpinderea mea (deloc plăcută), am întâlnit si la modul imperativ, forma singulară (de exemplu, „vin-o"). Oameni buni, trecând peste faptul că unele forme, cum sunt cele descrise mai sus, nu există în limba română, sunt chestiuni învățate incă din școala primară- verbului i se adaugă o cratimă doar atunci când este urmat de un pronume și, în aceste cazuri, se scrie diferit față de forma verbului de sine stătător, cu câteva excepții („trage-ți" și „rupe-ți" sunt singurele care îmi vin în minte acum).
În aceeași categorie se înscriu și „inversiuni" (în ambele sensuri) precum „s-a"/„sa", „s-au"/„sau", „i-a"/„ia" etc. Dacă chiar nu știți atâta limbă română încât să vă dați seama cum ar trebui folosite, vă redau o regulă spusă de învățătoarea mea, prin clasa a 2-a: „Copii, când întâlniți cuvinte care se pot scrie și cu cratimă și fără, țineți minte că cele despărțite de cratimă trebuie să fie urmate de un predicat". Și regula funcționează în peste 95% din cazuri. Easy as that!
Următoare eroare am intâlnit-o de curând, cu ocazia sesiunii de examene, citind diverse suporturi de curs ale unor așa-ziși distinsi profesori. Este vorba de folosirea expresiei „Urmare a", la început de frază. Un simplu exercițiu de logică ne face să ne dăm seama că această expresie ar trebui să fie precedată de o propoziție ce joacă rolul de efect/consecință a propoziției care o precedă (și care reprezintă cauza). Și atunci… întrebarea mea, cât de poate de firească: ce caută expresia „urmare a", la începutul unei fraze…? Dar, stati! Cred ca am raspunsul! De fapt, sunt 2 variante: fie, din nou, profesorii de prin partea locului vor să fie mai speciali și să schimbe reguli ale limbii române, fie le este lene să folosească prepoziția „ca" (cum este, probabil, și cazul cu adjectivul pronominal relativ care/pe care). Prepoziție care, alăturată substantivului „urmare", permite plasarea celor două cuvinte la început de frază.
Sunt mai mult decât dezamăgit când observ că astfel de greșeli se fac la nivel academic. Am scris deja două articole pe această temă (aici și aici) și de atunci, continuu să sesizez tot felul de greșeli. Personal, sunt adeptul teoriei clasice, conform căreia profesorul universitar trebuie să reprezinte un model pentru studenți, din toate punctele de vedere. Din păcate, numărul de astfel de profesori este în continuă scădere.
Vânătoarea continuă: o altă problemă pe care am sesizat-o zilele acestea este folosirea expresiei „într-una". Acest cuvânt dă mari bătăi de cap unora. Ei sunt convinşi că se scrie mereu despărţit de cratimă, fără să ia în considerare excepţia de la această regulă: atunci când are sensul de mereu/totdeauna/tot timpul, se scrie legat („întruna").
În fine, ar mai fi de discutat și pe marginea virgulelor (sau lipsa lor, mai exact). Mulți oameni trăiesc cu impresia că virgula se pune doar în cazul enumerărilor din cadrul aceleiași propoziții. Prea puțini au auzit de virgula dinaintea substantivelor în cazul vocativ sau cea care desparte propoziții inversate. Și lista continuă, dar este prea lungă ca s-o scriu aici.
Concluzia: sunt mari șanse ca articolul de față să nu schimbe prea multe. Eu, unul, mă simt împăcat din 2 motive: 1. am tras un oarecare semnal de alarmă; 2. Am ajutat și continuu să ajut persoane care vor să scrie nuvele/romane/etc. și care consideră că le-ar prinde bine niște ajutor.
Va urma, cât de curând, un articol care nu va întreba dacă mai știm să scriem în limba română, ci dacă mai știm să vorbim. Veți vedea de ce pun întrebarea asta.
P.S. Dacă termeni precum „complement direct", „pronume relativ", caz acuzativ etc. vă sunt străine, atunci cred că ar fi cazul să puneți mâna pe un manual de limba română, pentru gimnaziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!