Deşi totul trebuia să rămână secret, dovadă că fuseserăm dădăciţi să ne ţinem gura şi să nu discutăm cu colegii despre încercările de neînţeles la care ne supunea comisia, s-a aflat curând, în toată şcoala, că primii clasaţi urmau să ajungă la o şcoală specială a Ministerului de Interne. Să devină spioni sau aşa ceva. N-aveam de gând să fac mulţi pureci în armată, drept care m-am străduit să nu mă clasez între primii. E foarte greu să fii ultimul, când ai fost crescut cu imperativul de a fi mereu primul. E şi mai greu când nu ştii ce urmăresc examinatorii şi care sunt unităţile lor de măsură la ceea ce ţi se dă să faci. Dacă-i spui unui prost să fie un ceas deştept, el te întreabă: cum adică să fiu deştept? Dar şi unui deştept îi vine peste mână să fie un timp prost. Dovadă că prostia şi inteligenţa ţin de naturalul persoanei.
Mi-am zis atunci că soluţia era s-o fac pe băiatul mai greu de cap, dat fiind că ceilalţi competitori, alertaţi de zvonul romantic că pot deveni mari spioni, se întreceau în isteţimi. Şi am reuşit să nu mă număr printre primii trei aleşi din grupa de cinci. Nu eram ultimul clasat la un examen cu sute de candidaţi, dar tot ultimul se chema că eram. Mă bucuram, dar totodată îmi părea şi rău. Nu conta atât dispreţul pe care mi-l arătau făţiş unii colegi, care ar fi dorit să fi fost ei „selectaţi”, cât realitatea că, voit sau nevoit, eu, cel educat să fiu mereu primul, mă pot trezi la un moment dat pe ultimul loc. Ultimul loc naşte temeri şi sentimente neconfortabile. Dacă se adună laolaltă toţi premianţii liceelor din ţară şi dau un examen al premianţilor, un examen al elitelor, unul din premianţi va ieşi ultimul. Cine trage tot timpul la primul loc trebuie antrenat sufleteşte şi pentru ultimul. Treburile nu ţin întotdeauna de vrerea şi de capacităţile tale. Deşi îmi spuneam că am vrut să fiu ultimul şi că înfrângerea era în realitate un succes, mă deranja foarte tare ce gândeau despre mine colegii. Multora le dădusem, în sfârşit, ocazia să se bucure că i-am scăpat de grija că aş putea fi toată viaţa clasat înaintea lor. Uite că nu eram chiar atât de dotat, pe cât spuneau notele din catalog şi diplomele de la sfârşitul anului. Cu doi dintre colegii clasaţi atunci între primii m-am mai întâlnit. Ajunseseră într-adevăr spioni. Unul tocmai în Canada şi în Statele Unite. Nu-i invidiam, totuşi nu mi-am putut reţine un simţământ tardiv de înfrânt. Cum să spui: am dorit să fiu ultimul? Nu te crede nimeni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!