Roşia Montană, experiment de mutilare
Autor:
Cum arată locul unde oamenii au fost, ca melcii, înfometaţi înainte de a fi mâncaţi. Febra aurului a divizat nu doar România, ci şi familii din localitatea care acum e epicentrul preţiosului metal: Roşia Montană.
E iulie 2011 şi suntem la Roşia Montană în România. De undeva, de pe zidul unei case, o cameră de filmat urmăreşte forfota din piaţă. Pe site-ul companiei Gold Corporation poţi urmări live cine trece pe străzile Roşiei Montane, cine îşi bea cafeaua la cârciuma din colţ şi desigur, ce mult munceşte Gold pentru comunitate.
Pe Aceeaşi Temă
Agitaţia bizară din punctul central al pieţei şi faptul că toată lumea poartă uniforma Gold, inclusiv femeia cu batic care închide şi deschide o uşă, te pune pe gânduri. Creează impresia că ai de-a face cu nişte ocupanţi care domină locul, îl iau în stăpânire. Ei sunt puternici, vii, împart ordine, controlează totul, în contrast cu localnicii şi casele ruinate, care au amorţit de aşteptare. Sunt ca o armată. Iar centrul, cartierul ei general.
Preţul aurului parcă ar vrea să se întreacă pe el insusi şi atinge record dupa record. Luni, a ajuns la un nou maxim istoric, de aproape 1.600 de dolari uncia. Vestea proastă este că nu-şi va opri ascensiunea, putând ajunge, până la sfârşitul anului, la 1.700 de dolari uncia. Analiştii, scriu ziarele mai departe, pun această smintire a aurului pe seama crizei generale. E unul din efectele alienării.Această ştire face înconjurul lumii, este pe prima pagină, inclusiv în ziarul pe care domnul Andrei Bota îl citeşte la cârciuma Între Craci din centrul orăşelului de munte. Din faţa bodegii se despică două străduţe, iar uşa ei rămâne chiar în mijloc, de aceea i s-a zis, Între Craci.
E 10 dimineaţa şi a început foiala. Piaţa se umple de oameni, chipuri noi, tineri cu ochelari de soare şi telefoane mobile, planşete şi jeepuri: muncitorii de la Gold Corporation, compania care doreşte să exploateze aurul de la Roşia Montană. Au tricori galbene şi pantaloni verzi, caschete. Vorbesc tare, dau tot fel de ordine, pleacă şi vin la volanul maşinilor de teren Nissan şi Toyota. Maşinile lor negre, puternice abia încap pe lângă măsuţele de la cârciumă, pe lângă zidurile coapte de soare, pe străzile înguste. De sub ferestre dau să cadă bucăţi de zid, deşi Goldul a înşirat nişte benzi de plastic care să arate că e periculos să treci pe acolo. Dar pe unde să treci?
UDMR, strânsă cu Roşia Montană
Lucrează la restaurarea caselor monumente istorice pe care Gold le-a cumpărat cu mulţi ani în urmă şi le-a lăsat în paragină. Casele s-au ruinat, dau să cadă, acum li se pun proptele de lemn, să nu pice de tot . Restaurarea lor pare ciudată şi inutilă. Unul dintre săteni chiar spune că este un nou truc al goldiştilor. Vor să arate că sunt preocupaţi de patrimoniul din Roşia pentru a obţine aprobările necesare, că este o chestiune de PR cu scopul de a reduce opoziţia la proiect, până când obţin şi ultimele avize.
Poveştişi un bolovan concret
„Când eram copil şi se făceau explozii miniere, mult mai departe de aici, şi cu cantităţi destul de mici de dinamită, se spărgeau toate geamurile în Roşia Montană. Se cutremura tot satul, ne anunţau să plecăm pe câmpuri, să nu stăm în case, că e periculos. Când ne întorceam, era ca după război. Dacă vor dinamita patru munţi, tot ce vedeţi în jur, ce credeţi că se va întâmpla cu casele astea? Acum spun că vor să facă şi turism, pe cine prostesc? Ce turist vine într-o localitate unde explodează munţii şi se fac lacuri de cianuri? Dar e ultima minciună frumos poleită pe care vor să o livreze intelectualilor şi organizaţiilor care cer păstrarea patrimoniului", crede Sorin Jurca, unul dintre localnicii care a crescut în Roşia şi se opune exploatării.
„Acum câţiva ani", continuă Sorin, „când s-au făcut prospectiuni, un bolovan a intrat prin acoperişul lui Gruber şi i-a căzut pe masă, mâncau. Cum credeţi că va fi aici când va începe exploatarea? Au aşteptat mai bine de zece ani, dacă vor avea ok-ul să intre în munţi, o să-i radă cât ai clipi. După ce primesc aprobările de la autorităţi, n-o să-i mai intereseze de patrimoniu şi alte bazaconii. Aici avem de-a face cu poveşti, minciuni frumos ambalate, pentru că din afacerea asta ei scot 10, poate 20 de miliarde de dolari, iar restaurarea asta de formă pe care o vedeţi îi va costa câteva milioane. Ce mare lucru, le pot trece la cheltuieli de publicitate...", explică Sorin.
Primele fapte sunt vorbe
Domnul Andrei îşi bea încet berea şi continuă să citească ziarul. Are deja o părere, o spune direct, ca să scape de-o grijă: „Aici trebuie să înceapă odată exploatarea că nu se mai poate! E aur cât e hăul, oblu sub picioarele matale si uite că nu dau drumul să-l scoatem afară! Aici, cu mineritul ne-am ocupat şi asta trebuie să facem! Noi suntem pentru Gold şi pentru exploatare că de poveşti ne-am săturat, să vedem şi fapte!"
La televizorul de la bar rulează stirile de la Bucureşti şi un spot publicitar în care Gold Corporatin isi promovează proiectul de exploatare de la Roşia Montană. Li se spune oamenilor că ei oferă miliarde de euro şi locuri de muncă: fapte, soluţii, nu poveşti. Înţeleg de unde avea nea Andrei textul gata de livrat unui ziarist la berea de dimineaţă. Bătrânul se ridică, îşi ia ziarul cu el şi pleacă. Locuieşte în casa pe care a vândut-o Goldului, dar pentru că e om de treabă a fost lăsat să stea în continuare acolo.
Muntele şi muzeul
Satul e vechi, una dintre cele mai vechi localităţi din Europa. Are aproape 2000 de ani, iar primii care au venit aici au fost romanii, apoi s-au perindat, rânduri-rânduri, toţi căutătorii lumii. La Roşia, istoria a aşezat în straturi de oase, aproape toate naţiile acestui continent. În scripte şi-n cimitire, oamenii, care au trăit şi murit aici, au purtat nume latineşti, româneşti, germane, franceze, greceşti, evreieşti, maghiare.
Pentru că munţii pe care stăm cu picioarele, pământul de sub cafenea şi cât cuprindem cu ochii ascunde cel mai mare zăcământ de aur din Europa . Exploatarea lui se făcea din vremuri străvechi. Aurul din Apuseni ajungea inele pe malurile Egeei şi Mării Adriatice încă din epoca bronzului. În muntele din faţa noastră, de deasupra bisericii se găsesc şi acum cele mai vechi galerii din lume, pe zeci de kilometrii. A fost propus pentru listare ca monument UNESCO, dar ministrul culturii a dat zilele trecute aviz de descărcare de sarcină arheologică. L-a sacrificat pentru promisiunea unor investiţii de conservare. Cum să conservi un munte, şi cum va arăta el înghesuit într-un muzeu, e încă o poveste.
Dacă Gold Corporation va începe exploatarea, cred localnicii, muntele Cârnic spre care privim acum va fi dinamitat, va sări în aer, se va ridica deasupra oraşului şi peste turnul bisericii catolice, monument istoric, peste casa Gruber şi cimitirul din deal şi se va revărsa peste piaţa în care ne bem acum cafeaua. Dar vom putea urmări asta, live, cu camerele de filmat instalate pe zidurile clădirilor de Gold Corporation. În timp ce povestim noi cu domnul Andrei, la Bucureşti, Laszlo Borbely, membru în Guvernul roman este anchetat de DNA pentru corupţie. Domnia sa trebuie să decidă în curând dacă proiectul minier Roşia Montană Gold Corporation va demara sau nu. Este ministrul Mediului, iar compania mai are nevoie de un ultim aviz chiar pe chestiunile de mediu pentru a începe exploatarea. Laszlo Borbely va lua această decizie.
Laszlo Borbely şi Kelemen Hunor, într-o vizită de lucru la Roşia Montană Foto: mediafax
Urechile lui Szabo
Îl lăsăm pe Laszlo Borbely să facă declaraţii de nevinovăţie la televizor şi pornim pe munte, spre casa lui nea Vasile Szabo. L-am cunoscut acum doi ani, avea 6 vaci, o hotărâre încrâncenată de a nu pleca de pe muntele lui şi convingerea că de acolo nu-l vor scoate corporaţiile internaţionale în ruptul capului.
Îl găsim pe lângă grajduri, îi şi scapă omului un viţel, în deranjul vizitei, dar se întoarce spre noi, furios şi se descarcă parcă şi-ar vărsa focul pe toată lumea de unde venim: „Aia din Toronto pot să vrea aurul, ăia de la Bucureşti pot să vrea să li-l dea, dar eu, Vasile Szabo nu sunt de accord cu ei! Pământul ăsta şi ăla de pe munte e al meu şi de aici nu plec, nici să vină să mă scoată de ureche! Dacă mă forţează, eu îi atac la organismele internaţionale, că pe ăştia de la noi nu ne mai putem baza! Dar atât le spun, de s-or atinge de ce-i al meu, au de-a face cu mine."
Vasile Szabo crede că agricultura şi creşterea animalelor este mult mai bună şi mai de viitor decât exploatarea aurului cu cianuri. Dovadă că nu bate câmpii sunt chiar animalele din grajd şi casa plină de guri pe care le hrăneşte: „Vrei să spui dumneata că viţelul asta nu e mai bun ca cianurile lor?" si bate animalul cu palma pe spate. „Ba e mai bun!"
Ce e al lor
Ne întoarcem în centru, ne aşteaptă cafeneaua mai puţin răcoroasă, muşamalele s-au încins de căldură, dar oamenii Goldului forfotesc în cerc în jurul centrului, cu maşini sau fără, într-o hărmălaie ciudată. Parcă ar lucra.
Comuna a aşteptat mai bine de zece ani să vadă ce se întâmplă cu ea. Şi de zece ani, teroarea şi tensiunile se intind pe suprafaţa pământului ca filoanele de aur pe dedesubt. Compania care a luat în concesiune 1650 de hectare, adică toată zona de exploatare minieră Roşia Montană pentru trei milioane de dolari, a început pas cu pas, zi şi noapte să pună stăpânire pe case, pe oameni şi voinţa lor, pe cuvintele pe care le rostesc, pe biserici şi preoţi, pe cimitire şi istorie, pe viaţa Roşiei Montane.
Până acum a cumpărat aproape tot. Au mai rămas 20% dintre oameni şi case care nu le aparţin încă. Dar cum a ajuns compania Gold Corporation să pună stăpânire pe localitate, să convingă guverne şi miniştri, preşedinţi de ţară, presă şi societate civilă că proiectul ei este singura soluţie pentru Roşia Montană, este cel mai ciudat lucru care ni s-a întâmplat.
Alte fapte
„În primul rând au sădit ura. Noi eram câţiva care se opuneau, iar ceilalţi roşieni vroiau exploatare minieră, povesteşte geologul Jurca. Oamenii nu ştiu să facă altceva, sunt săraci şi nu se gândesc prea mult la ziua de mine. Au o grijă şi mai mare: să pună o pâine pe masă, azi. Dar mai grav a fost că Gold ne-a asmuţit pe unii împotriva celorlalţi. Au sădit ura între noi, între rude, prieteni, fraţi. Era chiar la început, când au făcut o adunare locală pe stadion Ne-au adunat pe toţi, era plin locul. Acolo, fiecare angajat de la Gold care a luat cuvântul era pus să spună că din cauza noastră a celor care ne opunem nu începe exploatarea şi ei n-au cum câştiga o pâine. Că noi suntem vinovaţi pentru că ei n-au din ce trăi. Şi au început înjurăturile. Atunci a început dezastrul, teroarea. Cei de la Gold au fost diabolici. Au sădit de zece ani încoace ura între noi, pentru ca roşienii care nu mai pot răbda foamea să ne determine să cedăm, iar ei să se spele pe mâini, ca Pilat din Pont."
Unchi şi nepot, două fundaţii
Sorin Jurca nu mai vorbeşte de şapte ani cu unchiul său, Andrei, cel care l-a crescut. „Am fost orfan, iar el, era medic în Roşia, mai cu dare de mână, m-a luat şi m-a crescut. Îl respectam, aproape că-l veneram, nu ridicam ochii din pământ în faţa lui. S-a aşteptat ca şi în cazul Goldului să-l urmez, să fim de aceeaşi parte. Eu am ales să fiu de cealaltă parte. M-a mustrat în faţa lumii şi nu mă mai recunoaşte ca al lui. Nu ne mai vorbim şi nu ne-am mai vizitat. Unchiul meu crede că Goldul va aduce bunăstare. Eu nu cred, cred că va distruge munţii şi va face un lac de cianuri. Cred că va lua aurul şi va lăsa pustiu în loc. Dar nici de aur nu-mi pasă, că oricare l-ar scoate, tot l-ar duce de aici şi Roşia, România ar rămâne tot atât de săracă. Dar ne iau şi posibilitatea de a trăi aşa cum o fac şi alţii din alte sate de munte, liniştiţi."
Cariera fostei mine de stat de la Roşia Montană
Tânărul Sorin Jurca vorbeşte frumos, mai stilat decât nea Vasile, se vede că a fost nevoit să o tot facă. E geolog de meserie, dar are un magazin în sat şi încă alte mici afaceri. A înfiinţat şi o fundaţie culturală, al cărei sediu este în casa lui. Spune că era nevoie, pentru că Goldul a creat şi societate civilă în Roşia. A făcut asociaţii şi fundaţii care au sedii în casele Gold şi care spun că au rolul de a informa corect asupra beneficiilor pe care le aduce exploatarea, localităţii şi ţării. Unchiul lui conduce una dintre ele.
Societatea civilă Gold Corporation
Trecem strada şi găsim uşa deschisă a Asociaţiei Maghiarilor din Roşia Montană. Căsuţa e proaspăt renovată, i-au pus şi trandaafiri la geam. Un bărbat stă pe prag şi priveşte piaţa cu forfota ei bizară. Îl cheamă Nelu Oprişa, a fost director de mină până când mina s-a închis. Acum lucrează pentru asociaţia maghiarilor, vreo 20 la număr de toţi, dar mai sunt şi alţii, pe la Abrud, poate mai mulţi. De ce nu s-a făcut atunci asociaţia în Abrud? „Pentru că aici era nevoie de noi", explică fostul director de mină, „uitaţi, suntem mai mule asociaţii în centru aici, (şi-mi arată cu mâna roată-roată, vreo trei-patru: Pro-Dreptatea, Sindicatul Viitorul Mineritului, Pro-Roşia Montană şi mai încolo, fundaţia lui Jurca, cea contra), ca să explicăm oamenilor", continuă ghidul nostru, „că proiectul Goldului e bun şi ce beneficii ne aduce, ca să nu înţeleagă lumea greşit!"
Peisaj din Apuseni, în zona de exploatare la Roşia Montană Foto: mediafax
Şi omul dă să înşire locurile de muncă, banii care intră în ţară, viitorul copiilor, ca într-un spot publicitar învăţat pe de rost. Inginerul pervertit la PR trebuie să trăiască şi el din ceva, din ceva de la Gold (că doar nu din cotizaţiile celor 20 de unguri şomeri din sat) până va începe exploatarea.
Unde ne-am pierdut
Gold Corporation are şi ziar, Ziarul de Apuseni, sponsorizează festivalul Ziua Minerului, plăteşte corul bisericii, cărţile de la serbarea de sfârşit de an a copiilor, a făcut echipă de rugby în sat, deşi nimeni nu ştia rugby, a sponsorizat Balul Operei din Cluj, o echipă de fotbal de la Cluj, festivaluri de film, expoziţii, excursii pentru ziarişti în Noua Zeelandă, a oferit publicitate aproape tuturor ziarelor şi televiziunilor din ţară. În perioada de criză prin care a trecut România, ajutorul de la Gold venea în chip miraculous exact când era nevoie mai mare de el. Publicaţii importante, care criticau vehement proiectul Gold, au trecut de partea companiei, spre mirarea tuturor, scoţând şi din arhivă articolele anti.
Holoangării, aurul, dar mai ales, uraniul
„Aşa s-a întâmplat cu toţi", ne spune domnul Rusu, care-i părerea lui. „La început trăgeau tare în canadieni, nu erau de acord cu proiectul. Apoi, încet-încet, s-au retras. Şi oamenii învăţaţi de pe la televizor am văzut cum s-au schimbat, şi presa din toată ţara a făcut la fel. Nu ştiu cine mai e cu noi! Până şi ungurii s-au sucit şi s-au dat cu ei! Kelemen Hunor, îl ştiţi, ministrul culturii, o fost aici, zicea că nu va fi de acord cu distrugerea asta şi cu cianurile, în veci! Şi vecii lui au ţinut până acum! Mă tem după câte văd eu, că planurile lor sunt mult mari, sunt peste capurile noastre. Aici contează aurul care creşte în valoare, contează uraniul din jos, acolo unde se ştie că sunt zăcăminte pure. Noi ştim că aici am lucrat o viaţă. Sub pământul ăsta e ceva mai mult decât spun ei!"
Domnul Rusu trage aer în piept, se uită la noi şi ezită puţin: să ne spună, sau să nu ne spună?
Se întoarce hotărât, ce-o fi, o fi! „Doamnă, credeţi că e vorba doar de aur aici? Păi aur scot ei şi acum, n-au nevoie de aprobările lui Kelemen! Din 2002 de când s-au terminat prospectările şi se ştiu exact filoanele şi vâltorile de aur, credeţi că nu a luat nimeni nimic de acolo? Aurul se scoate şi acum, doamnă, noapte de noapte merg holoangării şi atacă vâltorile. Da, holoangării există, nu-s doar o poveste!", zice Ioan Rusu. „Apoi, marfa se duce la negru, spre pieţele de afară. Holoangării sunt de la toţi, din toate găştile. Aici nu e nevoie să răstorni patru munţi ca să scoţi aur, am lucrat la prospecţiuni, ştiu ce vorbesc. E suficient să mergi pe filoane şi să dai de vâltori, unde se încrucişează curenţii şi se adună aurul. Din vâltori scoţi şi 400 de kilograme de aur. Dar alte drăcii din pământ nu se adună grămadă. La ele vor ei să ajungă!"
Imagine generală a zonei din Roşia Montană ce ar urma să fie afectată de proiectul minier
Teoria domnului Rusu se leagă de „globalişti" şi de rezervele de uraniu. „E ceva ce ne depăşeşte şi, de aceea, se va face oricum. Globaliştii vor să facă aici, sub acoperirea exploatării de aur, locuri de depozitare pentru peste zece ani a reziduurilor de uraniu", este convins interlocutorul meu. „Şi ce loc mai bun pentru aşa ceva ar putea găsi decât un lac de cianurare cât hăul!"
Până atunci, crede Ioan Rusu, timpul lucrează, timpul pentru unii înseamnă bani. În linişte, la adăpostul nopţilor, de sute de ani, oamenii şi aurul se mişcă încoace şi-ncolo, fără să-i stingherească nimeni. Doar că, acum, holoangării au alţi stăpâni.
De ce nu lucrează la Gold? „Pentru că eu nu fac parte din niciun partid politic. Acolo toţi sunt trimişi de partide, sunt angajaţi pe găşti de partid, încă un motiv ca Goldul să aibă politica la mână! Pe mine nu m-au trimis partidele!", oftează Ioan Rusu.
Primarii
Primarul din Roşia Montană este membru al partidului democrat-liberal aflat acum la putere. Contractul de concesiune a Roşiei Montane a fost semnat în 1999 de ministrul de atunci al Economiei, Radu Berceanu, membru al aceluiaşi partid. Lui Eugen Furdui i se mai spune şi Primarul Gold. Susţine din răsputeri proiectul de exploatare, scrie memorii şi comunicate în numele locuitorilor, cere demararea proiectului şi-l consideră singura soluţie pentru localitatea pe care o conduce. Ce e drept, nici nu mai are vreuna. La fel stau lucrurile şi la Abrud, şi la Zlatna.
Patrimoniul vechi de sute de ani de la Roşia Montană va fi pus în pericol de exploatarea aurului Foto: adevărul
Deşi am solicitat un punct de vedere în legătură cu viitorul comunităţii, răspunsul companiei s-a lăsat îndelung aşteptat. În schimb, soseau zilnic comunicate de susţinere a Goldului şi de mulţumire faţă de Ministerul Culturii, de la mai toţi primarii din zonă, de la asociaţii şi sindicate, fundaţii şi grupuri independente. Abia când articolul era pe masa ziarului, purtătorul de cuvânt a transmis punctul de vedere al companiei, pe care-l reproduc în întregime: „Proiectul minier Roşia Montană poate exista doar dacă şi comunitatea îl doreşte. Această comunitate există atât timp cât există o şansă la viaţă, cât există locuri de muncă, cât există şanse de relansare economică. Dacă nu există alternativă, localitatea se depopulează. Proiectul nostru se face într-o strânsă colaborare cu comunitatea locală, care sprijină şi oportunităţile care vor fi create pentru comună şi pentru împrejurimi. În acest moment, ştim foarte clar că avem sprijinul a 95-96% din localnici. Există câteva persoane în comunitate care se opun proiectului, însă majoritatea lor locuiesc în zone neafectate de proiectul minier. Dacă vor exista cazuri în care membri ai comunităţii nu doresc să-şi vândă proprietăţile, împreună cu comunitatea vom reevalua situaţia şi vom vedea care sunt soluţiile şi măsurile care trebuiesc luate."
Un om şi-o reclamă
Pornesc pe drumeagul ce duce la Biserica Catolică, monument de arhitectură, construită în jurul anului 1700. E albă şi măreaţă, propteşte cu o aripă Muntele Cârnic. Amândoi vor avea aceeaşi soartă. Pe pământul bisericii stă în chirie Goldul, la fel şi în casa parohială pe care compania o foloseşte. Tot acolo stă, găzduită de Gold, şi Sanda Lungu, femeia care apare în spoturile publicitare ale companiei şi cere să înceapă exploatarea ca să aibă din ce trăi. Probabil că n-a ascultat niciodată cu atenţie discuţiile funcţionarilor companiei care trec prin birourile de alături. Ar fi aflat că nu locuitorii din Roşia vor fi angajaţi la exploatare, dacă va începe. Pentru că nu se pricep la noile tehnologii, vor fi aduşi specialişti din altă parte. Lucru recunoscut de directorul Gold într-o discuţie cu un localnic.
Orădenii au protestat împotriva mineritului pe bază de cianuri de la Roşia Montană Foto:Cosmin Tirla
Crucile din cimitirul catholic s-au părăginit, unele au căzut la pământ, altele au plecat deja în jos, pe drumeag. Îşi caută alt cimitir pentru că Goldul le dă 8 mii de lei, spun sătenii, dacă morţii pleacă în altă parte. Şi ei s-au lăsat convinşi la o astfel de sumă. Pe site-ul Roşia Montană Gold Corporation scrie: „Dacă oamenii plecă, pleacă şi bisericile cu ei".
În Roşia, doar preotul unitarian nu susţine Goldul. A fost declarat Persona Non Grata pentru asta. Nu locuieşte în Roşia, dar sătenii vorbesc deschis despre faptul că Goldul nu i-a putut cumpăra convingerile, deşi i-ar fi oferit un apratament în Cluj unde să stea fiica sa pe timpul studiilor.
Nici preotul ortodox nu este acasă, dar are în schimb o biserică gata renovată în curte, o căsă frumoasă, o căsuţă de vară şi o inscripţie deasupra uşii: Mai bine îngrăşat de bere decât cocoşat de muncă. Este ajutat de Gold să păstreze tradiţiile, corul bisericii şi să înfrumuseţeze parohia. Iar preotul susţine şi el cum poate, cauza aurului.
Ne apropiem de eşafod
Spre sfârşitul zilei ne apropiem de casa părintească a lui Sorin Jurca. E în centrul satului, cu vedere directă spre Cârnic. Trecem pe lângă nişte porţi întărite cu proptele la casele Goldului. Sorin izbucneşte nervos, cu tonul omului sătul de atâta ipocrizie: „Dacă îi interesa să renoveze casele astea monument, de ce n-au făcut-o până acum? Le-au cumpărat şi au alungat oamenii degeaba din ele?"
Eşafodul, unul dintre cele mai inedite proteste faţă de exploatarea aurului de la Roşia Montană Foto: Ruxandra Hurezean
Ne oprim în scara casei lui şi brusc îşi aminteşte ceva. Se întoarce şi spune: vă puteţi imagina că acum câţiva ani au organizat o manifestaţie macabră în care roşienii puşi de Gold şi-au aşezat ştrangurile la gât pe o scenă, acolo, în centru şi strigau că ei se spânzură dacă noi nu ne dăm acordul să înceapă exploatarea?! Aşa strigau, că noi vom fi vinovaţi de moartea lor! Ce poate fi mai odios decât atât?
Ni se alătură şi Călin Caproş, un tânăr din Roşia, fost patron de farmacie până când Goldul i-a falimentat-o. Acum se consideră „eşuat" în sociologie, zîmbeşte. Nici el nu vrea să plece, luptă cu idei împotriva Goldului, face poze, scrie mesaje către lume prin internet şi are un extraordinar simţ al realităţii. El spune că ce s-a întâmplat acolo poate fi cercetat ca studiu de caz social. Pentru că ei au fost supuşi unui experiment sinistru şi inuman care nu are nimic de-a face cu practicile corporatiste din lumea civilizată. Ei au fost ca melcii, mai întâi înfometaţi, ca să poată fi mâncaţi.
„Ei bine", concluzionează Sorin Jurca, „nu ştiu câţi mai suntem, poate douăzeci , poate trei, poate zece, dar eu n-am să plec, n-am plecat nici cînd le-au interzis oamenilor de la Gold să intre în magazinul meu. Pînă la urmă, tot ei au venit înapoi. Dacă vor să înceapă exploatarea, aşa să ştie, că eu nu cedez. Am patru proprietăţi în Roşia, n-am să le dau şi n-am să plec.Pot să sape în jurul meu, pot să scormonească în ce-i al lor, dar dacă se ating de un singur fir de păr, dacă mi se sparge un singur geam, Goldul şi statul roman vor plăti de-i va ustura!" Mă uit la Sorin Jurca şi înţeleg că în pragul casei lui se va lua decizia finală privind exploatarea aurului de la Roşia Montană. Nu la Toronto, de unde e firma, nu la Bucureşti, ci la uşa casei părinteşti a lui Sorin Jurca din Roşia Montană. Cel pentru care se pregătise eşafodul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!