Bona trăsnită de 65 de ani şi ritualul său secret

Cariera de bonă – terapia antiplictis a Puşei, abia ieşită la pensie. Fostă antrenoare, acum, la 65 de ani, a ajuns bonă de lux şi se caţără în pomi cu copiii.

Autor: ALINA TURCITU

Pentru părinţii cu oarecare stare, bonele sunt alternativa la numărul mic de grădiniţe; o bonă deşteaptă şi sufletistă este ca guvernanta nemţoaică de odinioară, ai liniştea că ăla mic îşi vede fără grijă de copilărie

Când l-a văzut că i s-au umflat fălcile, iar el nu poate să scuipe plăcinta din gură, bona Puşa a zis că, gata, până aici i-a fost lui Nichi. Puştiul avea 3 ani, nu ştia să se joace, crescuse printre bătrâni, iar ai lui – oameni cu stare din Dorobanţi – nu-l lăsaseră niciodată să mănânce plăcintă. Îl puneau, în schimb, să asiste la conversaţiile lor de literatură şi filosofie.

Îi spuseseră că, orice-ar fi, la desert n-are voie decât corn şi cozonac de la bunica. Ei, dar de unde să ştie bona Puşa una ca asta? Iată-i acum în parc, Nichi blocat cu plăcinta în gură, fără să îndrăznească s-o înghită, stând fix pe loc, iar bona, roşie ca racul, strigându-i panicată: "Scuip-o, scuip-o!". Nici o mişcare. Nichi o privea buimac, parcă neînţelegând cuvântul ăsta. Cum adică să scuipe tocmai el, care nici măcar nu se dădea în leagăn ca toţi copiii, nici măcar nu alerga maşinuţele prin parc, ci prefera să-i pună pe oamenii mari să-i citească din cărţi? Şi a stat aşa, cu gogoloiul ăla în gură, minute în şir, ca paralizat.

"Uite, scuip eu prima, apoi faci şi tu la fel"
"Făcuse nişte fălci uriaşe, de am zis că acuş se sufocă. Mi-am dat seama că el, de fapt... nu ştie să scuipe, n-a făcut-o niciodată. Ne-am băgat amândoi într-un tufiş şi i-am spus: «Uite, scuip eu prima, apoi faci şi tu la fel». El dădea din cap că nu, nu, poate ne vede lumea. «Păi, de aia am intrat în tufiş, Nichi, să nu ne vadă nimeni», i-am spus. Eu scuipam continuu, să-i arăt cum se face, iar el nimic", ne povesteşte bona. Nici aşa n-a mers. Într-un final, i-a băgat mâna în gură şi i-a scos gogoloiul, ca să-l salveze.

Apoi l-a dus repede acasă, tot la masă, că aproape se făcuse unu fix, iar Nichi trebuia să-şi ia prânzul. Mama şi tata îl crescuseră soldăţeşte, să mănânce numai la ore fixe. O singură dată Puşa l-a adus din parc acasă la unu şi zece minute şi a fost scandal mare. Ei bine, după o zi tensionată ca asta, ce-ar putea face o femeie la 65 de ani seara acasă? Se bagă în pat şi se culcă imediat, că e obosită, te-ai gândi. Nu şi o bonă trăsnită ca ea. Pe la miezul nopţii, Puşa îşi pune îngheţată colorată în cea mai elegantă cupă din casă, se urcă în mijlocul patului şi butonează telecomanda. E singură, soţ nu are, iar fiica e plecată de acasă. Alteori se răsfaţă cu un pahar cu bere, tot din vârful patului, iar în alte seri variază cu un deget de amaretto cu gheaţă.

Secretul bonei perfecte: formule de autosugestie rostite dimineaţa
Dimineaţa nu pleacă niciodată de acasă până nu-şi împlineşte ritualul secret. Are nevoie de el ca s-o întărească în lucrul cu copiii. "Înainte să cobor din pat rostesc câteva formule de autosugestie, cum ar fi: «Ce bine mă simt astăzi, sunt perfect sănătoasă, nu am nimic, ce zi minunată!». Îmi rotesc articulaţiile, apoi mă duc să mă uit în oglindă... e important. Îmi fac o cafeluţă, cu radioul pornit tare pe muzică. Şi ce dacă aud vecinii? Să creadă orice-or vrea. De multe ori chiar dansez. Mă mai bâţâi pe Mark Anthony când calc rufe", zice Puşa. Ei, şi după toate astea, când ajunge la copii, e aşa, un fel de super-woman. E un munte de răbdare: nu se mai enervează nici când îi învaţă pe micuţi să se spele pe dinţi, nici când îi învaţă pe băieţei "să-şi ţină singuri puţa când fac pipi". E zen. Iar când vine vorba despre ieşit în parc, câteodată se caţără şi ea în copaci cu copiii. Ce dacă se uită strâmb bunicii din parc? N-o deranjează deloc.

Ba chiar îi dă mâna să le facă educaţie şi părinţilor mai tineri. Pe tatăl unui copil, de pildă, îl ceartă de la obraz, la rând cu ăla mic: "Vezi că astăzi ţi-ai mâncat mărul şi nici nu l-ai spălat".

Când i s-a dat pe mână o fetiţă s-o crească mai cazon, fără diminutive şi fără răsfăţuri, Puşei nu prea
i-a venit să respecte toate regulile ("Păi, cum să stau eu cu un copil aşa drăgălaş lângă mine şi să nu-l ţin în braţe, să nu-l răsfăţ sau să nu zic «mâncărică» sau «pătuţ» măcar din când în când?").

Leafa bonei, fost cadru didactic
Cu primul băieţel din cariera sa de bonă însă a făcut instrucţie. Ajunsese în clasa a III-a, nu ştia să pună mâna la gură când căsca, iar la masă clefăia de-a dreptul, de-ţi tăia şi ţie toată pofta. Nu ştia să spună "mulţumesc" şi "te rog". Părinţii erau divorţaţi, iar mama lucra într-un cabinet de avocatură şi n-avea timp de el. Pleca dimineaţa, mai venea noaptea. Pe fiu îl crescuse până acum mai mult cu cartofi prăjiţi şi cu ochiuri. "Mama era severă, eu eram colacul de salvare. Băiatul era atât de năzdrăvan, încât trebuia şantajat. Dacă făcea o prostie, îi spuneam: «Mama nu va afla nimic, dar pentru asta trebuie să faci ce-ţi spun eu. Apoi, o să vezi tu, vei termina cu bine şi clasa a IV-a, iar mama îţi va cumpăra o bicicletă»", zice bona. S-a luptat cu el ca la război să-l facă să nu mai intre peste ea la baie când vedea lumina aprinsă sau să pună mâna la gură când cască ori când tuşeşte. La sfârşit, abia dacă-l mai recunoştea maică-sa, de cuminte şi politicos ce devenise.

De altfel, Puşa a disciplinat copii toată viaţa sa. În tinereţe a fost antrenoare de gimnastică la un club sportiv din Capitală, iar prin '89 s-a mutat la catedră, să predea educaţie fizică. Şi astăzi e sprintenă ca o gazelă, de-i uimeşte pe toţi pensionarii de vârsta sa. Când a ieşit la pensie şi-a dat seama că se cam plictiseşte. Ce să facă ea? Şi aşa s-a apucat de crescut copiii altora. Nu că i-ar fi lipsit banii; are suficienţi, ba chiar îşi permite să-şi ia femeie cu ziua să-i spele geamurile ori să-i facă treburile mai grele prin casă.

Se îngrijeşte ca o femeie tânără ("Păi, altfel cum să mă prezint eu la copii ca o babă?"), merge în vacanţe în străinătate în fiecare an, niciodată nu iese nerujată în parc, iar la vreo nuntă refuză pozele din cochetărie, ca să nu i se vadă "grăsimile", cică. A câştigat, de la caz la caz: între 1.200 de lei şi 1.700 de lei pentru zece ore de lucru pe zi.

Cum arată bona perfectă în mintea românilor
"Se caută bone tonice, care pur şi simplu umplu camera imediat cum au intrat, cu studii, de preferat foste cadre didactice, cu nişte cursuri de prim ajutor sau de Cruce Roşie, eventual. Şi să nu facă greşeli gramaticale", ne spune Simona Bălăiţă, psiholog la Agenţia Marry Poppins. Pe scurt, în ultimii ani, românii au devenit mai pretenţioşi, cerând bone care să le facă puştilor şi un pic de educaţie.

● Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional: Servitori vechi şi noi la români