Twitter
Facebook
Email
ImprimăExistă medii profesionale în care oamenii au ceva de ascuns. Se poate spune şi altfel, că în aceste medii oamenii îşi controlează foarte atent curiozitatea. Nu caută, de teamă să nu găsească. Ce rost are să te împovărezi cu secretele altora? Ce rost are să afli de nişte grozăvii fără soluţie? Pe câţiva din colegii de redacţie, cu care am lucrat ani de-a rândul, i-am uitat vrând să nu-i ţin minte de îndată ce ne-am despărţit. I-am uitat, pentru că vecinătatea lor mă încărca obositor cu grija zilei în care aveam să le cunosc drama şi mă voi simţi vinovat pentru ceva ce nu avea rezolvarea la mine.
Cunoaşterea dă şi simţăminte parazitare nu doar satisfacţii. Şi în ştiinţe, cunoşti tot mai mult, ca să înţelegi, în sfârşit, cât de limitate îţi sunt putinţele. Munceşti mult, ca să descoperi că, oricât de mult ai şti, în ce te priveşte e tot puţin.
Abia la moartea unui fost coleg am realizat de ce trecea el drept un ciudat şi un neadaptabil. Ciudăţenia consta în faptul că, odată angajat la un ziar, după un şir de străduinţi personale şi ajutoare de la alţii, accepta tot felul de trebi negazetăreşti, numai să nu fie pus să scrie. Se zburlea, orice ai fi discutat cu el. Părea să aibă un drept natural de revendicări, pe care şi-l reprima. Rămânea întotdeauna, în relaţia cu el, ceva important nespus. De un om care se fereşte de tine şi e bănuitor, oricâtă deschidere i-ai dovedi e mai bine să nu insişti cu deschiderea. De fapt, în relaţia cu toţi ceilalţi colegi încăpea şi o bănuială, un vizavi confuz la rădăcina căruia nu era cuminte să scormoneşti.
După 1990, multe biografii de colegi s-au desluşit: cutare era nepotul unui mahăr şi astfel se explica parcursul său în ciuda unor merite profesionale modeste în posturi de conducere, cutare era ofiţer acoperit, cutare avea pe conştiinţă viaţa unui om. Cele mai multe desluşiri la 1990 interesau însă "originea socială". Nu eram puţini cei cu poveşti de familie care ne făcuseră vulnerabili ca "ziarişti comunişti". Scriam noi bine, e drept, dar toţi aveam ceva de evitat în trecut, aveam nişte nevoi de revanşă mocnind de decenii, toţi speram într-un timp al recuperării şi al ieşirii la lumină.
Despre colegul plecat dintre vii s-au spus câteva lucruri rele, lucruri ce păreau să motiveze multe din ciudăţeniile şi din îndărătniciile lui profesionale. Acum, când nu mai e am aflat adevărul care-i marcase viaţa, care îl rodea şi-l făcea de neînţeles: părinţii săi înfruntaseră bolşevismul anilor de după război şi plătiseră cumplit pentru pilda de demnitate ce-o oferiseră comunităţii.
Dumnezeu să ne ierte, dacă va voi, şi pentru tot ce n-am ştiut ori n-am vrut să ştim unii despre alţii!
Cunoaşterea dă şi simţăminte parazitare nu doar satisfacţii. Şi în ştiinţe, cunoşti tot mai mult, ca să înţelegi, în sfârşit, cât de limitate îţi sunt putinţele. Munceşti mult, ca să descoperi că, oricât de mult ai şti, în ce te priveşte e tot puţin.
Abia la moartea unui fost coleg am realizat de ce trecea el drept un ciudat şi un neadaptabil. Ciudăţenia consta în faptul că, odată angajat la un ziar, după un şir de străduinţi personale şi ajutoare de la alţii, accepta tot felul de trebi negazetăreşti, numai să nu fie pus să scrie. Se zburlea, orice ai fi discutat cu el. Părea să aibă un drept natural de revendicări, pe care şi-l reprima. Rămânea întotdeauna, în relaţia cu el, ceva important nespus. De un om care se fereşte de tine şi e bănuitor, oricâtă deschidere i-ai dovedi e mai bine să nu insişti cu deschiderea. De fapt, în relaţia cu toţi ceilalţi colegi încăpea şi o bănuială, un vizavi confuz la rădăcina căruia nu era cuminte să scormoneşti.
După 1990, multe biografii de colegi s-au desluşit: cutare era nepotul unui mahăr şi astfel se explica parcursul său în ciuda unor merite profesionale modeste în posturi de conducere, cutare era ofiţer acoperit, cutare avea pe conştiinţă viaţa unui om. Cele mai multe desluşiri la 1990 interesau însă "originea socială". Nu eram puţini cei cu poveşti de familie care ne făcuseră vulnerabili ca "ziarişti comunişti". Scriam noi bine, e drept, dar toţi aveam ceva de evitat în trecut, aveam nişte nevoi de revanşă mocnind de decenii, toţi speram într-un timp al recuperării şi al ieşirii la lumină.
Despre colegul plecat dintre vii s-au spus câteva lucruri rele, lucruri ce păreau să motiveze multe din ciudăţeniile şi din îndărătniciile lui profesionale. Acum, când nu mai e am aflat adevărul care-i marcase viaţa, care îl rodea şi-l făcea de neînţeles: părinţii săi înfruntaseră bolşevismul anilor de după război şi plătiseră cumplit pentru pilda de demnitate ce-o oferiseră comunităţii.
Dumnezeu să ne ierte, dacă va voi, şi pentru tot ce n-am ştiut ori n-am vrut să ştim unii despre alţii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!