Scris la Friday, August 21 @ 11:06:25 CEST de catre asymetria
Lecturi critice T. T., un fost coleg de clasă, de pe cînd studiam, cît
puteam și cum puteam, la jumătatea anilor *50, la Școala Medie nr. 4,
înainte Seminar Pedagogic, ulterior Liceul Emil Racoviță, mă alimentează
constant cu fișiere Power Point, grele de imagini mirifice din lume și
din țară. Altul, mai hâtru, difuzează prin mail doar bancuri. La
răscrucea acestor două serii, mă aflu, la cei 68 de ani ai mei, ai
noștri, ne aflăm deci, pensionari, cititori de presă românească din care
spicuim uneori texte pline de miez și de parfumuri.
Iată o povestire filosofică, adunată de la lume și iarăși la lume dată,
de folcloristul amator Romanel B., pe care îmi permit să o intitulez
totalitar, Frumusețile Patriei.
Un grup de turisti prin Apuseni. La un moment dat, gasesc o pestera.
Intra, o viziteaza, totul era foarte fain, numai ca mirosea ingrozitor.
Cind ies afara, se intilnesc cu un baci. îl intreaba:
-Domne, ce e cu
peștera asta, e foarte frumoasă, dar de ce pute așa îngrozitor
înăuntru?
-Apăi dragii mei, răspunde baciul, e o întreagă legendă. Pe
vremuri, înăuntru trăia un căpcăun. De două ori pe an cobora în sat și
răpea cea mai frumoasă femeie. Tot așa până când au rămas sătenii numai
cu urâțenii de femei, pe care nu le mai f**ea nimeni, și deci satul era
în pragul dispariției. Atunci s-au adunat sătenii să se sfătuiasca cum
să scape de căpcăun. S-au gândit să îl cheme pe Făt Frumos. I-au dat un
fax și după o săptămână a venit. A intrat Făt Frumos în peșteră, l-a
luat pe căpcăun si l-a infipt pana la glezne în pământ. Căpcăunul s-a
enervat și l-a băgat pe Făt Frumos până la genunchi. Ăsta ce, să se lase
mai prejos ? îl ia pe căpcăun și-l bagă până-n brâu în pământ.
Căpcăunul, cu ultimele puteri, îl ia pe Făt Frumos și-l bagă până la
subsuori. Făt Frumos, nervos ca dracu, îl ia pe căpcăun, îl bagă până în
gât, scoate paloșul și-i taie beregata. Sătenii, foarte fericiți, au
tras un chef de pomină - vreo două săptămâni au tot băut. Ca răsplată
pentru Fat Frumos, i-au dat-o pe cea mai frumoasă dintre urâtele pe care
le mai aveau. Ăștia doi s-au căsătorit și au trăit până la adânci
bătrâneți în peșteră.
-Bine domne, da tot n-am ințeles, ce pute așa în
peșteră?
-Apăi nu știu, s-a fi căcat vreunul pe acolo!
Acest text a căzut la țanc. Tocmai citeam un soi de meditație pleșuană
(adică a dlui Andrei Pleșu), pe care, fiindcă e scurtă, o voi reproduce
integral mai jos.
«Punctul pe I. România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De
aceea, e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim
lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă,
constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne
lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e
spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, aşa
improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient
imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare
industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel
decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar,
fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.. O altă
reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste.
E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le
lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi
totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară. Alt miracol:
avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism.
Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de
teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor
patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în
general.. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan
nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit. Mai departe:
ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite
olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e
în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi
salariile sunt mici. Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil,
mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească,
fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din
toată lumea. Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile
pretenţioase.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă
grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării,
istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase
suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o
delapidăm. Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un
dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar
ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o
sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără
istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un
moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit. în
rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu
culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se
justifică prin nicio evoluţie.. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără
drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil,
continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea - iată virtuţile
care ne lipsesc.. Dar ne descurcăm noi şi fără... »(Andrei Pleşu)
Aici Andrei Pleșu s-a oprit, blocat de dimensiunile rubricii. Lipsindu-i
vocația de reporter, dânsul nu ne va oferi niciodată o anchetă pe teren,
despre un caz care să ilustreze sinteza atât de densă și pătrunzătoare
la nivelul paradoxurilor înșirate. Ne va oferi însă plăcerea de a fi și
noi înțelepți pentru prețul Dilemei vechi, solidari și cetățeni lucizi.
Dar nu ne va spune ce-i de făcut. Iar noi, comozi și șmecheri, cu
conștiinșa împăcată, nu vom face nimic.
Genul acesta de panseuri publice are avantajul că poate spune adevăruri,
fără să deranjeze pe nimeni, dînd autorului aura de filosof, poate chiar
de sociolog sau, pur și simplu, dacă ne putem permite să avansăm o
astfel de supoziție, aer de înțelept. Și ca dânsul vom fi noi.
Dezavantajul genului este că, nederanjând pe nimeni, nici măcar pe acela
care (...)
Citeste intreg articolul:
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=806
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!