Povestea unui om norocos, istorisita de el insusi
de Vlad Mixich
HotNews.ro
Mihai Moiceanu
Mihai Moiceanu nu a castigat premiul cel mare la loto si nici nu a fost
miraculos salvat din vreo catastrofa. Cu toate acestea, este unul dintre
cei mai norocosi oameni pe care i-am intalnit. Povestea lui Mihai e
simpla si clara, cum e si rasul sau de urias sanatos. O poveste care
poate fi citita, dar si privita. (mai multe imagini aici)
De ce sunt fotograf? Asta imi place. La un moment dat m-a prins flama.
M-am sculat ca prostu' intr-o sedinta de UTC, la liceu, sa spun ce
vreau. Stiam ca orice as spune nu se va intampla nimic practic. Dar eu
am zis: „Toaşu', eu vreau sa facem un cerc foto". Eram in clasa a 11-a.
Exista un cerc foto care se facea cu instrumentele personale ale unui
profesor de chimie, dar ala era putin cam fustangiu si fetele incepusera
sa vorbeasca. Omul, cand a vazut ca se ingroasa gluma, si-a luat sculele
si a pus punct. Si eu m-am ridicat cu propunerea asta, din idealismul
adolescentului care crede ca s-ar putea intampla ceva. Peste 3 luni m-a
chemat profesorul de fizica, un sas, si-mi zice: „Hai Mihai, ca s-au
aprobat banii. Tu te pricepi?" Eu nu ma pricepeam deloc, dar am mers la
singurul magazin foto din Brasov si am rugat-o pe tanti de acolo sa ne
ajute. Si am luat ce era de luat si ne-am dus si le-am montat. Pentru ca
eu eram cel mai activ m-au uns sef, mi-au dat si cheia, din cand in cand
imi dadeau bani sa cumpar revelator, fixator, mai faceam niste poze, mai
faceam rost de niste banuti vanzand cu 50 de bani poza pe la colegi. Si
uite asa a inceput sa-mi placa.
Cand am intrat la facultate, vazand bunicii ca-mi place atat de mult,
mi-au dat 3000 de lei sa-mi cumpar aparate foto. Am venit in Bucuresti,
undeva pe langa Casa Armatei era un magazin foto, si mi-am luat un
Zenit, cum avea toata lumea nu?, un aparat de marit, o lampa de
laborator, clesti, doza de developare si...la drum baiete! In armata am
gasit o biblioteca a unitatii cu carti de foto. Si a luat baiatul la
citit. Dupa care am cerut de acasa: trimiteti-mi carti de foto. In anul
ala de armata am halit tot ce se putea hali, tot ce era pe piata despre
fotografie.
- S-a nascut in 1958 si este considerat unul dintre cei mai buni
fotografi de peisaj din Romania. - A primit 28 de premii nationale si
internationale si este onorat de catre Federatia Internationala de Arta
Fotografica cu distinctia de "Excelenta cu rang de argint". A participat
la peste 300 de saloane internationale de fotografie.
- Mihai Moiceanu organizeaza de cativa ani fototururi in muntii Romaniei
si in Himalaya. Este autorul primei expozitii de fotografie 3D din
Romania: "Povestea unui palat: Cotroceni".
Carte de vizita Mihai Moiceanu
Ma batea gandul sa dau la Bucuresti la Teatru si Film, dar auzisem tot
felul de zvonuri. Ca locurile sunt 3 pe tara, ca sunt aranjate, ca te
duci degeaba sa dai acolo ca nu intri. Mi-am zis ca nu merita sa pierd
vremea, asa ca am dat la inginerie. In facultate am inceput chiar sa
castig ceva banuti: faceam fotografii pentru colegi, developam filme
alb-negru, totul la preturi studentesti si, in plus, am lucrat in
„barter" pentru Muzeul Primei Scoli Romanesti. Directorul de acolo avea
nevoie de fotografii si mi-a spus: „Ma, nu pot sa-ti dau bani, dar pot
sa-ti dau un obiectiv". Mi-a dat un teleobiectiv rusesc de 300. Foarte
tare! Am lucrat vreo 2 ani pana mi l-am platit. Ei, si asa s-a intamplat.
***
Statul te obliga pe vremea aia sa faci stagiatura. Trei ani te duceai
unde te trimitea tara. Bineinteles ca toata lumea umbla cu pile, cu
aranjamente si nimeni nu pleca unde era trimis. Eram ca o bila cu
titirez: desi o dai pe la margine, tot la mijloc ajunge. Dupa 9 luni de
navete imposibile am ajuns tot la Brasov. Eram contopist la o centrala
de produse refractare. Nu rade! Asta eram, ce dracu' sa fac. Aveam un
prieten, mult mai batran decat mine, care era fotograf la un Institut de
Proiectare din Brasov. Si ii spuneam: „Mamaaa Caline, ce mi-ar placea un
serviciu ca al tau!" Si la un moment dat Calin imi spune: „Bai, vezi ca
directorul de la Trustul de Constructii din Brasov cauta pe cineva
priceput." M-am dus si ala mi-a zis „Hai!" Dar eu nu puteam sa ajung
decat de la 1 septembrie, ca mai repede nu-mi dadeau transferul. Pe 1
septembrie am fost la directorul meu general care s-a suparat cand m-a
vazut: „Bai, da' tie chiar nu ti-a placut aici la noi de esti imediat cu
cererea de transfer?". „Nu mi-a placut toasu' ", i-am zis. „Da' ce te
duci sa faci?". „Fotograf, toasu'!". „Hai baa! Da-o dracu' de treaba.
N-ai gasit si tu altceva?". Pe atunci, fotografia nu era o meserie
serioasa. Dar ce? Parca astazi ar fi? Ei, si asa s-a intamplat.
***
Acasa la Hutuli
Acasa la Hutuli
Foto: Arhiva personala
Am primit sarcina sa organizez un studio de productie
foto-cinematografica, de vreo 30 de persoane, pentru ca se preconiza
constructia unei centrale nucleare la Fagaras. Absolut orice se
introducea in constructie trebuia fotografiat. Din '86 pana la jumatatea
lui '90 am avut pe mana tot ce-si putea dori pe vremea aia cineva care
lucra fotografie. Am stat zi de zi in laborator. Pe piata romaneasca
gaseai doar substante pure si solutiile mi le preparam eu, pe baza de
retete. Era mai nasol ca trebuia sa-mi fac rost de retetele corecte ale
producatorului. Fiecare film avea o alta reteta de developare si era
complicat sa faci cromatica la color. Retetele mi le aduceau fel de fel
de cunostinte. Mai copiam din cate o carte adusa din Germania. Erau si
niste mici secrete. Trebuia sa fii bun prieten cu cineva, ca sa-ti dea o
reteta. A fost o perioada faina pentru ca toata apasarea mea era sa fac
fotografii misto. Partea nasoala era ca ma mai chemau sefii la cate-o
nunta, la cate-un chef. Gratis. Le faceam. N-aveam ce face, n-aveam
incotro. Bani castigam din faptul ca developam filmele colegilor. Se
duceau oamenii la Cooperativa Tehnica si aia le dadeau inapoi niste
catastrofe. Si oamenii s-au prins ca eu le fac faine si incet-incet am
inceput sa am piata. Ei, si asa a fost.
***
La sfarsitul lui 1990 eram dezorientat. Nu stiam ce pot face eu cu
treaba asta. Nu era inca vorba de fotografie comerciala. Nu aveam de
unde sa stiu ce va veni. Aveam deja 32 de ani si mi-am gasit un loc la
Casa de Cultura a Studentilor, unde predam fotografie. Asa am reusit sa
ma mentin pe linia de plutire. In acea perioada am urcat pe cel mai
inalt varf din Caucaz, pe Elbrus, la 5643 metri. Doi ani la rand am
urcat cu astfel de expeditii. Culmea e ca nu era scump. Eu am mers cu
niste alpinisti de la Chisinau si pretul pentru o expeditie era cat un
salariu si jumatate. Muntele este o stare de spirit, o traire pe care o
ai mergand acolo sus. Cand ajungi acolo sus, nimic nu te mai
intereseaza. E atat de frumos acolo pe varf incat ai senzatia ca toata
mizeria ramane in vale, ca ceata aia pe care o vezi toamna peste
depresiuni si peste oras, ceata aia neagra si mazgoasa, ramane in urma.
Si tu esti sus, la aerul frumos, si nu te mai intereseaza nimic.
***
Dhaulagiri Himalaya
Dhaulagiri Himalaya
Foto: Arhiva personala
Intre timp a venit la mine un profesor de sociologie care vroia sa
obtina licenta pentru un post de televiziune si mi-a propus sa facem un
film. Stiam sa fac film pe 16mm si sa montez, dar ciuciu-buciu, cand era
video eram plutasul de pe Bistrita. Habar n-aveam. Mi-aduc aminte ca
ne-am dus la unul care facea nunti sa ne monteze filmul video. Si ala
ne-a luat asa, de sus: „Ce ba, vreti sa faceti post de televiziune si sa
va invat eu, nuntasul?" Asa am ajuns in echipa care a organizat un post
de televiziune din Brasov. A fost o perioada foarte interesanta, in care
niste oameni virgini din punctul de vedere al televiziunii ne-am apucat
sa construim un post care a avut o audienta uriasa in Brasov. Canal P+,
ii spunea. Adrian Sarbu a vrut sa cumpere postul asta din Brasov, dar
fostul patron se tinea tare bat si n-a vrut sa-l dea. Pana la urma,
Sarbu nu avea nevoie de sculele aluia, ci de oameni. Si toata echipa de
acolo a migrat la ProTV. Pe vremea aia ProTV-ul era imens pe piata de
media. Atunci am inceput sa fac o emisiune care se numea Oxigen, care
s-a dat in 1996 si 1997 si pe postul national. Era despre aventuri in
natura. Orice fel de aventura. Ideea zacea in mine de nu stiu cand. A
fost o perioada frumoasa, dar facuta saptamanal ma seca. Dupa aproape
doi ani, cand eram deja secat, mi s-a oferit posibilitatea sa devin
director de statie TV. ProTv-ul infiintase o statie cam fantoma, la
Poiana Brasov, si eu m-am dus acolo sa fac marketing si vanzari pentru
televiziune. Asta m-a ajutat foarte mult sa am zvacul necesar pentru a
pleca din ProTv si a-mi incepe propria afacere. Mi-am facut firma de
fotografie comerciala. O faceam strict pentru bani. Trebuie sa ajungi la
un anumit nivel ca sa castigi din placerea ta. Asta nu se intampla de la
inceput. Prima data mananci ce ti se da. Dupa ce esti suficient de sus,
mananci ce ai chef. Si am mancat ce mi s-a dat multi ani.
***
Intrasem deja in lumea fotografilor, castigasem niste premii, aveam un
oarecare nume. Fotografie de peisaj am inceput sa fac de la inceput si
alpinist sunt de-acasa, din familie. Niciun moment nu am incetat sa merg
pe munte. Cand eram la Scoala de Arte am invatat sa spun povesti prin
imagini. Omul sta mai usor la fotografiat decat muntele. Stii de ce? Cu
omul poti avea un dialog. El te poate intelege si la un moment dat il
poti duce tu catre ce vrei, in functie de cat de bun comunicator esti.
Sunt oameni si oameni: in special in ultimul timp constat ca oamenii nu
mai sunt crispati in fata aparatului fotografic. Poate ca s-au obisnuit.
Pe vremuri, nu reuseam sa-i determin sa aiba naturaletea pe care o au
acum. Pe cand muntele...sanatate buna. Ori e, ori nu e. Lumina poate sa
fie buna sau poate sa nu fie deloc.
Patagonia Foto Moiceanu
Patagonia Foto Moiceanu
Foto: Arhiva personala
Prin 2000 mi-a traznit sa fac fototururi. Daca la un curs de fotografie
inveti intensiv cum sa faci fotografie, cum sa te pozitionezi in peisaj,
in fototur organizezi oportunitati. Mergem in locuri in care de unul
singur ti-ar fi foarte greu sa ajungi. Primul fototur in tara a fost la
Magura si primul fototur in strainatate a fost in Himalaya. Acolo m-am
dus, ca fotograf si ca om de munte, sa vad Mecca. Am plecat cu inca 3
insi pe care nu-i cunosteam. Le-am zis: „Uite, eu vreau sa merg acolo,
organizez asta, vreti sa veniti cu mine?" Si am mers.
Nepalezii stau la fotografiat cum se sta pe la noi la sat. Du-te la noi
in oras cu un aparat pe strada si incearca sa faci cuiva o fotografie ca
s-ar putea sa iei o geanta in cap sau o servieta dupa gat. Dar hai sa
fim seriosi: de ce te-ar interesa un portret cu oameni de pe strada
dintr-un oras european? N-au nici poveste, toti suntem destul de
uniformizati. Daca subiectul este exotic dintr-o data fotografia devine
mai interesanta. Nu e o mare intelepciune ce spun eu, ci pur si simplu o
constatare. De un veac si jumatate, de cand s-a inventat fotografia,
lumea a ramas la fel de avida de fotografii din locuri exotice, locuri
in care stie ca nu va ajunge.
Lopsang Sherpa e prietenul meu din Nepal. Impreuna cu el organizez
turele din Himalaya. E un serpas care are in spate foarte multi ani de
urcat pe munte. Acum are propria lui companie de ghizi montani. L-am
gasit pe Internet si ne-am intalnit prima data la aeroport. Cand am
vazut cat de bine a iesit prima expeditie, i-am spus: „Lopsang as vrea
sa vin in fiecare an. Vezi ca eu fac ture foto, nu sunt ca muntomanii
aia. Eu s-ar putea sa ma scol disdedimineata si sa ajung noaptea. Sa nu
tipati dupa noi, noi avem nevoie de timp sa privim muntele." Oamenii au
inteles si au reactionat perfect. Cea mai frumoasa fotografie acolo am
facut-o, la un apus pe un varf, Kala-Patar, sub Everest. La pranz
fusesera nori si spre seara s-a limpezit. Pe masura ce se limpezea se
vedea din ce in ce mai bine Everestul. Si seara a fost complet senin si
a venit umbra aia care se ridica, pana ce a ramas numai motul
Everestului luminat si... pac...a disparut. Pana am ajuns pe varful ala
am umblat o saptamana. Eram la 5600 metri si am stat pana ce s-a
intunecat. Atunci a fost si o parte nasoala: unul dintre baietii cu care
am fost era cam terminat. Am facut un popas la o surplomba, aveam zapada
pana la genunchi si a trebuit sa-i imbarbatez. Zic: „Hai bai, suntem
barbati sau carlige de rufe?". Am baut niste ceai, am luat niste
ciocolata si am plecat mai departe. Asta a fost.
***
Cand eram tanar ma uitam cu jind la fotografiile din National Geographic
si-mi spuneam: „Doamne, ce frumos ar fi sa ajung odata sa fac si eu asa
ceva". Eu ma bucur ca pot face in viata ceea ce-mi place. Sunt fotograf
si fotografia e comunicare. Intr-o singura imagine spui o intreaga
poveste. E o comunicare esentializata.
Intotdeauna cea mai frumoasa fotografie pe care am facut-o e cea care
urmeaza. Daca avem deja un tel atins, atunci e nasol. Intotdeauna
trebuie sa avem ceva in fata. Ce e mai important in viata? Tinta!
Important e sa ai o tinta.
Citeşte mai multe despre mihai moiceanu
http://life.hotnews.ro/tags/mihai%20moiceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!