Salutar demersul Jurnalului Naţional de a releva copiilor de azi ceea ce însemnau Expediţiile Cutezătorii în ... epocă.
De fapt erau activităţi cercetăşeşti pure ... în expediţii, departe de regulamentele pioniereşti şi îndoctrinare socialistă, pionierii redeveneau copii şi descopereau farmecul naturii ... am grupat aici (fără a păstra o ordine, probabil or mai fi pe site-ul Jurnalul, dar atîtea am găsit eu) cîteva din articolele Jurnalului Naţional spre aducere aminte a celor ce eram expediţionari ... în acei ani ... putem învăţa să scriem şi noi jurnale de expediţie ... ELE, JURNALELE, RAMÎN mereu tinere şi captează gîndurile din exact clipa în care au fost scrise.
Expediţiile "Cutezătorii"
Vară, vacanţă, tabere, expediţii, drumeţii, activităţi pioniereşti, "Cutezătorii", "Busola de Aur", "Caseta de cristal", "Termosul de Argint", "Egreta de fildeş", cravata roşie cu tricolor, copiii şi copilăria. Între privirea curioasă şi senină de acum şi lumea copiilor de-atunci se interpune un sistem complicat de oglinzi şi lentile.
de Cristina Diac
Imagini răsturnate, suprapuse, într-un mozaic colorat în tonuri variind de la roz la gri cenuşiu. Probabil că un viitor cutezător care se va căzni să refacă universul copilăriei din "Epoca de Aur" va avea de trecut tot atâtea probe ca şi cei interesaţi de lumea adulţilor. Documentul de arhivă poartă inevitabila pecete a oficialului şi a propagandei.
Presa pentru copii - revistele Şoimii patriei, Luminiţa, Cutezătorii - aduc bine cu Scînteia ori Convingeri comuniste. Majoritatea celor chemaţi după '89 să rememoreze în scris copilăria trăită înainte de Revoluţie a resemnificat fragmentele de amintire în aşa fel încât "să dea bine" în ochii cititorilor de astăzi.
În cazul adulţilor, terminologia epocii denumea perioada de odihnă "concediu". În timp ce elevii de toate vârstele erau stăpânii de necontestat ai "vacanţei". Din clasa a II-a, tot şcolarul devenea pionier. Teoretic, conform documentelor şi ideologiei, de soarta "tinerelor vlăstare" se ocupa organizaţia pionierilor din fiecare şcoală. Nu doar în timpul anului şcolar, ci şi în vacanţe, sau în genericul timp liber. Bunăoară, "Organizaţia pionierilor se ocupă, împreună cu şcoala şi cu alţi factori educaţionali (...), de organizarea plăcută şi folositoare a timpului liber, stimulează curiozitatea şi setea de cunoaştere, înclinaţia lor spre cântec, joc şi drumeţie", spunea Statutul Organizaţiei Pionierilor din Republica Socialistă România, adoptat la a IV-a Conferinţă Naţională.
Sau conducerea organizaţiei de pionieri "asigură, în colaborarea cu organele de învăţământ, UTC şi alţi factori, organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a activităţilor din perioada vacanţelor şcolare". În practică, trei luni cât dura vacanţa mare, organizaţia de pionieri n-avea cum să controleze şi să "îndrume" pas cu pas "activităţile". Organizaţia de pionieri se punea în mişcare cu ocazia "activităţilor" de grup: excursii şi tabere şcolare. O altă activitate unde-şi putea proba cât de cât rolul erau expediţiile "Cutezătorii".
TABERE LA MUNTE ŞI LA MARE, NOUTĂŢI ŞI TRAGEDII
Dintre taberele obişnuite, accesibile oricărui elev, memoria a reţinut-o mai cu seamă pe cea de la Năvodari, figurând ca "tabără internaţională". Ocazie unică pentru mulţi dintre şcolarii din România să vadă pe viu ce până atunci zăriseră doar în poze: copii cu pielea negră şi păr creţ sau mai galbeni, cu ochi oblici şi migdalaţi, îmbrăcaţi în costume tradiţionale din ţările de origine.
Tabăra nu era lucru uşor pentru cadrele didactice care-i însoţeau pe copii. Cazul Mioarei Mihalaşcu, profesoară la şcoala din comuna Joiţa, judeţul Giurgiu, ajunsese în atenţia Comitetului Central al PCR. În vacanţa de primăvară însoţise un grup de elevi în tabăra din staţiunea Brădet, judeţul Argeş.
În urma unei nefericite întâmplări, un copil a murit şi alţi cinci au suferit accidente grave. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi nepoata profesoarei, elevă la o şcoală din Bucureşti.
La mare, riscul de accidente nu era mai mic, era doar diferit. Ca să-l preîntâmpine, programul fiecărei zile era strict împărţit pe ore şi activităţi.
CEAUŞESCU DE-A-NTÂIA
Pornim călătoria cu gândul spre vacanţele şcolarilor lui 1989, ajutaţi de un caiet-registru roşu cu coperte cartonate. Stiloul cu cerneală roşie, plimbat pe foaie de o mână deprinsă cu caligrafia, a lăsat pe prima filă semne compunând următoarele cuvinte: Expediţiile "Cutezătorii", Ediţia a XX-a, 1989, Jurnal de Bord al echipajului Montana IV, Şcoala cu clasele I-X Vereşti, judeţul Suceava".
Schimbăm pagina unu cu următoarea. Prin conţinutul lor, cele două fraze găzduite aici par să confime zicerile oficiale: "... toţi constructorii socialismului din patria noastră trebuie să dovedească spirit cutezător în gândire şi muncă, în întreaga lor viaţă, îndrăzneală şi fermitate...".
Şi următoarea: "Dedicăm întreaga noastră activitate măreţului Forum al comuniştilor români, din luna noiembrie 1989, Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist Român". "Panoul de onoare", cuprins între paginile şapte şi opt, conţinând fotografiile "expediţionarilor" din "Montana IV" ne dă un indiciu despre caligraf: Roşu Simona "Genţiana", elevă în clasa a IX-a la şcoala din Vereşti, cronicarul expediţiei "Montana IV". Filele următoare până la 95 inclusiv sunt chiar ce scrie pe pagina de gardă: junalul de bord al unei expediţii pioniereşti.
Regăsim programul fiecărei zile, de la 24 iulie până la 12 august cât a durat aventura celor 15 copii de la şcoala cu clasele I-X din Vereşti prin Munţii Călimani. Fără partid, fără Nicolae şi Elena Ceauşescu. Profesorul Victor Constantinescu a lucrat cu copiii din 1970 şi continuă să o facă şi astăzi în calitate de îndrumător al cercului de orientare sportivă şi turism de la Palatul Naţional al Copiilor. "Ceea ce făceam noi se numeşte pedagogia timpului liber, spune profesorul Constantinescu. Trebuie să «arzi» un pic dacă vrei să-l înveţi pe copil. În astfel de expediţii îi pregăteam pentru viaţă."
EXPEDIŢIA "MONTANA
Expediţiile "Cutezătorii" fuseseră organizate pentru prima oară în 1969 de Consiliul Naţional al Organizaţiei Pionierilor, în colaborare cu revista Cutezătorii, editată de amintita organizaţie. Grupurile de expediţionari participau la concursul anual răsplătit cu Marele Trofeu "Busola de Aur". Printre altele, regulamentul de concurs îi obliga să ţină un jurnal amănunţit de călătorie.
După selecţia la nivel local, cele mai merituoase grupuri ajungeau în faza naţională a competiţiei, iar jurnalul reprezenta un criteriu luat în seamă de juriu. Festivitatea de premiere din 1989 fusese programată să se desfăşoare la 21 decembrie, şi-a amintit Victor Constantinescu. Evenimentele revoluţiei au împiedicat echipajul de la o şcoală din Satu Mare să intre în posesia premiului cel mare.
Conform "jurnalului de bord", obiectivul principal al temerarilor consta în marcarea şi remarcarea în nordul Munţilor Călimani a traseelor turistice Tămău - Şaua - Capu Dealului şi a unui sector din traseul Valea Haitii - Poiana Izvoarelor. În secundar, - şcolarii îşi propuneau observaţii cu caracter geografic şi activităţi de ocrotire a peisajului montan.
Caietul cu coperte cartonate, primit prin bunăvoinţa domnului Victor Constantinescu, profesor la Palatul Naţional al Copiilor, ne va fi zilele următoare bilet de acces spre lumea copilăriei de odinioară. Călători clandestini pe corabia vacanţei, îi vom însoţi astăzi pe cei 15 temerari de la Vereşti la Vatra Dornei, o să-i privim întinzând corturile şi hrănind veveriţele, ridicând apoi tabăra la Gura Haitii, şi tot aşa până în 12 august.
Urmele vacanţelor de altădată au fost păstrate de profesorul Constantinescu atât în propria memorie, cât şi fizic. Dascăl de vocaţie, Victor Constantinescu se mai pune astfel încă o dată în slujba şcolarului. Trei decenii pe drumuri de munte. După douăzeci de ani depune mărturie despre lumea care a fost.
Echipajul expediţiei Montana IV: Munteanu Dan - clasa a VIII-a, căpitan; Meşinschi Vicu - clasa a VIII-a, secund; Roşu Simona, clasa a IX-a, cronicar; Ciobanu Ionuţ - clasa a VIII-a, geograf; Miron Daniel, clasa a VIII-a, fotograf; Herţanu Bogdan, clasa a VI-a, meteorolog; Amăricăi Iulian, clasa a VIII-a, gospodar; Nichita Lucian, clasa a VI-a, biolog; Agache Nicuşor, clasa a VIII-a, geolog; Nicolau Ştefănel, clasa a VI-a, folclorist; Bolohan Cristina, clasa a VIII-a, sanitar; Bolohan Laura, clasa a VII-a, istoric; Roşu Cătălina, clasa a VI-a, etnograf; Doroftei Ovidiu, clasa a VI-a, geolog; Chelaru Adriana, clasa a VI-a, bucătar
Expediţiile Cutezătorii, tabere la munte
Cu rucsacul în spate pe cărări de munte. La cort sau în cabană, în caz de vreme nefavorabilă. Trezirea la 7:00 dimineaţa şi culcarea la 22:30. Aşa se desfăşurau în urmă cu 20 de ani Expediţiile Cutezătorii, similare cu taberele la munte din zilele noastre.
Diferenţa constă în faptul că Expediţiile Cutezătorii se desfăşurau sub girul Organizaţiei Naţionale a Pionierilor, iar pe lângă drumeţiile pe munte, în căutare de comori etnografice sau de altă natură, pe lângă tehnicile de campare şi de supravieţuire care se învăţau, în regulamentul expediţiilor erau stipulate şi adunările pioniereşti, unde se recitau şi se cântau diverse versuri despre tovarăşul Nicolae Ceauşescu, despre patrie şi partid.
TROFEE ŞI DRUMEŢII
În România, Expediţiile Cutezătorii sunt datate din anul 1969. Acestea durau între una şi două săptămâni, aveau 10-15 expediţionari, care aveau trasată o activitate bine definită. De altfel, zona aleasă spre cercetare se afla la o altitudine medie de cel puţin 500 de metri, după cum povesteşte Victor Constantinescu, fost profesor la Palatul Naţional al Copiilor şi conducător de tabără. Se mergea în mod special la munte, dar se realizau şi expediţii nautice în Delta Dunării sau de-a lungul unor râuri.
În afară de experienţă, pionierii aveau un Jurnal de bord, care cuprindea poveşti şi imagini din expediţie şi cu care participau la competiţia "Expediţiile Cutezătorii". Ei puteau câştiga Marele trofeu "Busola de Aur", dar şi trofee mai mici, precum "Chemarea Munţilor", "Cutezătorii", "Mioriţa", "Sfinxul Carpaţilor", "Genţianele", "Egreta de fildeş" ş.a, în urma unei competiţii organizate la nivel naţional.
"Cutezătorii" mergeau pe jos pe traseele stabilite la începutul expediţiei, în bărci sau pe plute, acolo unde era cazul. Dormeau în corturi şi îşi pregăteau singuri mâncarea. Expediţia "Silva" de la Şcoala nr. 1 din Roman, Neamţ, de exemplu, avea la plecare, conform Jurnalului de bord, 74 de conserve, 10 kg de zahăr, 6 kg de lapte praf, 300 de ouă, 4 l de ulei, 300 g cacao, 4 kg orez, 9 pungi cu fidea, 1 kg margarină, 10 kg mălai, 10 kg făină albă, 15 kg ceapă, 500 g usturoi, 80 kg cartofi, 20 kg roşii, 40 kg varză, 5 kg morcov, 70 de pâini, sare, oţet, bulion, brânză.
ECOLOGIE ÎN COMUNISM
Dacă vremea nu era favorabilă, atunci cei care participau la expediţie dormeau în cabane sau în refugii. Fiecare echipaj avea un profesor comandant, dar şi un căpitan, respectiv un secund din rândul pionierilor. Toţi copiii aveau funcţii bine definite încă de la plecare. Ei erau fotocineast, fotoreporter, bucătar, geograf, ecolog, botanist etc. Expediţiile aveau câte un scop foarte clar definit. De exemplu, cea întreprinsă de Şcoala Generală nr. 1 din Roman, Neamţ: "Cercetarea vegetaţiei forestiere şi a prelucrării lemnului în regiunea oraşului Câmpulung Moldovenesc".
"Am participat la «Asaltul Carpaţilor» la propriu şi la figurat. Prin lungile ore petrecute la şcoala de munte, învăţam despre comportamentul pe munte, organizarea campingului de corturi, disciplina în camping, cabană şi pe trasee, despre politeţea în grup şi cu ceilalţi drumeţi, ecologie", îşi aminteşte Oana Dănilă, care a mers la mai multe expediţii Cutezătorii înainte de 1989.
Radu Vasilescu, actualul director al Palatului Copiilor din Bucureşti, era profesor de muzică în urmă cu 20 de ani. El mergea mai mult în taberele de la mare, de la Năvodari, unde organiza activităţi artistice. "Înainte erau mulţi profesori care se ocupau de copii în tabere. Se făcea sport, muzică, desen. Profesorii scoteau în fiecare dimineaţă copiii la înviorare. Trezirea era la 7:00, iar culcarea la 22:30. Alegeam copiii din tabere în funcţie de aptitudini şi făceam spectacole improvizate", îşi aminteşte Radu Vasilescu.
EXTRASE DIN REGULAMENT:
"Toţi membrii echipajului trebuie să obţină confirmarea perfectei lor stări de sănătate prin aviz medical scris. Fiecare echipaj va fi dotat cu truse medicale şi va fi temeinic instruit de un medic în ceea ce priveşte: alimentaţia, dozarea efortului fizic, evitarea accidentelor, prevenirea şi tratarea muşcăturilor de viperă".
"Dovedindu-se grijă deosebită pentru marile valori ale tezaurului nostru artistic, istoric şi documentar, eventualele descoperiri arheologice sau obiecte etnografice de valoare deosebită vor fi numai fotografiate, descrise pe fişe speciale şi semnalate organelor de specialitate ale Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste".
Ziua startului
24 iulie. Prima zi de vară adevărată, după o săptămână în care soarele se arătase arar.
Ora 7:15. Suntem aproape toţi prezenţi la locul de întâlnire. Emoţii, zăngănit de oale şi o atmosferă încărcată de vise. Părinţii, alături de noi, sfătuindu-ne şi îndreptându-ne te miri ce: o cană într-o altă poziţie, un capăt al păturii care ieşise obraznic afară. Apare în sfârşit şi Dan cu rucsacul pe un umăr şi un câine în urma lui. Pornim spre gară, fără câine însă. Ne însoţesc părinţii, care ne ajută la căratul bagajelor.
Stăm ca pe ghimpi privind în direcţia de unde trebuia să sosească trenul. Vine cu o întârziere de câteva minute. Îmbarcăm totul, plăcându-ne să ne închipuim că am porni şi noi cu un "Hai-Hui" în lumea largă. Bagajele sunt multe. În graba noastră de-a elibera culoarul nu mai apucăm să ne luăm rămas-bun de la părinţi.
De la Suceava devenim titulari pe locuri, cu excepţia lui Daniel, care îl cedează unei mame cu doi copii. La rândul nostru, ne-am "pliat", astfel încât să încapă şi el.
Trecem prin localităţi în a căror denumire oamenii au împrumutat cele mai întâlnite specii de arbori din zonă: Păltinoasa, Frasin, Molid, Mestecăniş. Soarele străpunge cu suliţele sale albastrul nesfârşit. Mozaicul pajiştilor este înlocuit treptat de imensitatea arborilor de molid, care ies ascuţiţi din roca dură şi se înalţă uriaşi, împrăştiind în toate părţile crengile-ferfeniţite.
Observăm că îndeletnicirile oamenilor de la munte nu sunt aceleaşi cu cele ale oamenilor de la şes.
Molizii şi tufişurile se înşiră chiar în apropierea căii ferate. Câte un curs mic de apă se pierde printre tufele de stânjenei şi verdeaţă. Sus, cât vezi cu ochii, fânul se odihneşte în căpiţe. Unele au o culoare aurie, altele par vreascuri fumegânde.
Şi mult mai departe, pe fruntea pleşuvă a unei ridicături, un molid, întinzându-şi doar cele câteva braţe rămase, ne adresează parcă acel deznădăjduit SOS: "Salvaţi-mă!".
De o parte şi de alta, casele se ridică semeţe, cu pălării roşii şi cenuşii. Cele mai multe sunt din lemn. Trecem în fugă pe lângă munţii care ne ameninţă parcă, şi atunci noi şi trenul ne ascundem în tunel. După ce pornim din Iacobeni, ne pregătim de "ancorare". Rucsacurile sunt coborâte uimitor de repede. În faţa noastră, Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Mergem şi îi rugăm să ne primească o parte din bagaje. Ne refacem proviziile de apă.
Trecem peste Dorna. Am pornit în căutarea unui loc pentru amplasarea taberei. Găsim o pajişte lângă parc. Foamea ne-a cuprins insidios în centura-i largă. Mâncăm cu poftă; strângem apoi resturile noastre şi hârtiile care erau împrejur. Amplasăm corturile.
Este ora 16:00 şi termometrul arată aceeaşi temperatură ca la ora 13:00 - 27°C. Parcul ne atrage irezistibil cu frumuseţea şi puritatea lui. Parcul plin de copii şi o mulţime de veveriţe, nevăzute unele, altele chemate mereu prin pocnetul nucilor şi de un nume universal: "Mariana". Are o poveste acest nume? Nu ştiu. Însă sunt sigură că aşa le strigau şi acum doi-trei ani. Le oferim nuci. Se avântă, ni le răpesc şi dispar pentru a le ascunde.
Gata cu joaca! Mai avem şi altele de făcut: de vizitat oraşul, de cules materiale pentru ierbare.
Întrebăm un localnic şi aflăm că în ajunul sosirii noastre, aici temperatura a fost de 5°C. Credem că schimbările bruşte de temperatură sunt datorate schimbărilor de mase de aer atmosferice şi reliefului. Ne întoarcem la tabără la ora 19:00. Mâncăm. La orizont, norii îşi fac apariţia. Geograful este de părere că va ploua, deşi la ora 19:00 se înregistrau 21°C. În tot timpul zilei, vântul a bătut slab dinspre nord. Adormim târziu, cu gândul la cei de care curând ne-am despărţit.
25 iulie. Din nou la drum! Astăzi e prima zi de activitate concretă în expediţie. E ora 6:30. Toţi am ieşit din corturi, câte unul, însă tot cu gândul la somn. După o scurtă înviorare, apa rece a izvorului ne dă noi energii. Şi această zi începe pentru noi cu veselie. Temperatura a scăzut la 12°C. O perdea de nori vineţi, compacţi acoperă cerul senin de ieri. Şi pentru că focul nu-l puteam face, am consumat hrană rece din proviziile luate de acasă, din care aveam încă cu (sic!) îndestulare.
La ora 9:00 pornim spre telescaun, unde ajungem în 15 minute. Ne instalăm pe rând şi pornim "călători" zburând prin aer. Pe măsură ce urcăm, aerul e din ce în ce mai rece şi vântul mult mai puternic. O movilă neagră din depărtare se preschimbă în casă. Vitele numeroase rup lacome iarba. Cosaşii culcă la pământ fâneaţa în brazde mari. Pârâiaşe mici îşi încep drumul lung spre Marea cea Mare.
Cerul este plumburiu; ace mici ne împung de pretutindeni. Ne îngheaţă mâinile aproape şi le băgăm în buzunare. Visăm că sus ne aşteaptă câte o cană cu ceai fierbinte, deasupra căreia aburii să-şi deschidă dansul lor fantastic.
Câte un drumeţ singuratic urcă anevoie, mânat de o voinţă arzătoare de a asalta muntele pe o astfel de vreme.
Ajungem sus şi ne adăpostim pentru câteva minute într-o încăpere, în căutarea mult-doritului ceai. Deziluzie însă. Ceaiul nu era nici măcar în proiect. În schimb, găsim coniac şi alte spirtoase, la care renunţăm din motive obiective.
Ieşim şi urcăm pe o înălţime pentru un tur de orizont, destul de limitat însă de condiţiile meteorologice. Admirăm oraşul Vatra Dornei, cu noile sale construcţii, Muntele Ouşorul, cu vârful său pleşuv, apoi Giumalăul şi bănuim în continuare Călimanii.
La întoarcere, vântul bate din spate şi parcă nu ne mai este aşa frig. Valea se deschide tot mai larg în faţa noastră.
Pornim spre tabără, deoarece urmează să ne aprovizionăm cu alimente comandate din timp. Din tabără, tov. comandant împreună cu Dan, Vicu, Iulian, Ştefănel şi Ionuţ pleacă la depozit, iar ceilalţi demontează corturile şi începem căratul materialelor la autogară. Presupunerea geografului-meteorolog se dovedeşte: începe să plouă.
La ora 13:30 avem autobuzul spre Gura Haitii, alt pilon al expediţiei noastre. Şoseaua ocoleşte pe Valea Dornei, apoi traversează spre Valea Bistriţei, trecem de confluenţa celor două râuri şi imediat la ieşirea din oraş se înscrie pe valea râului Neagra. Apa Negrei însă dezamăgeşte aşteptările noastre, deoarece are culoarea galbenă. Aflăm însă imediat că această culoare se datorează staţiei de flotare a sulfului din Călimani. După aproximativ o oră de mers cu autobuzul, ajungem la Gura Haitii. Ploaia nu încetase. Ne adăpostim sub un larice, unde ajungem la concluzia că pentru noaptea aceasta ne vom adăposti în cantonul silvic.
Ne întâmpină pădurarul Cazacu Constantin, care ne conduce sus. În cele trei încăperi, pereţii sunt goi, dar albi. Aducem câteva braţe de fân din şura pădurarului şi îl aşternem într-un strat destul de gros, peste care punem pături. Un alt grup, sub îndrumarea lui Iulian, acoperă geamurile sparte cu polietilenă, mătură pe jos şi aşază materialele ordonat. Prin bunăvoinţa pădurarului, facem rost de lemne uscate şi imediat focul vioi din sobă ne adună în jurul acesteia.
Ora 17:00. Ploaia încetează şi ieşim dornici de a cunoaşte împrejurimile. După nici 100 de paşi ne oprim surprinşi. Lângă un molid tânăr, un pui de căprioară zgribulit şi ud ne privea cu ochii săi mari şi blânzi. Ionuţ, cu vorbe mângâietoare, se apropie de el, iar puiul se îndreaptă spre acesta. Îl luăm în braţe şi ne întoarcem în grabă la cantonul pădurarului. Îl hrănim cu lapte şi îi aşternem un culcuş de paie în şură. Va rămâne sub ocrotirea noastră şi a pădurarului până când forţele proprii îi vor permite revenirea în universul pădurii. Ionuţ îi găseşte şi un nume: Bobiţă. În jurul micii vietăţi discutăm cu aprindere întâmplarea. Fiecare ar dori să găsim şi alte vietăţi pe care să le îngrijim în timpul expediţiei. Muntele rămâne însă măreţ şi enigmatic.
Unii dintre noi ajută pădurarul la treburile gospodăreşti. Aflăm că Bobiţă fusese găsit mai demult, dar astăzi "evadase". Spre seară începe din nou să plouă şi se răceşte tot mai tare. La ora 19:00 sunt 12°. Adriana, luându-şi în serios atribuţiile de bucătăreasă, ne pregăteşte un gustos ceai de tei, pe care îl servim cu pâine, unt şi gem. Deşi, sub aspectul vremii, primirea nu a fost prea ospitalieră, Călimanii ne-au oferit alte surprize plăcute. Pe patul de fân, înveliţi cu păturile, în susurul apelor râului Haita, în aerul încărcat de miros de răşină, adormim târziu cu gândul la aventurile viitoare.
Jurnalul expediţiei Montana IV, 1989
Noi surprize
26 iulie 1989. La ora 7:00 se dă deşteptarea şi coborâm la râu, unde ne înviorează apa rece de munte. Privim cu încântare graba cu care apa se rostogoleşte printre bolovani şi jocul valurilor ce dă impresia că unele coboară, iar altele se străduiesc să urce. Observăm pe malul celălalt un mic pârâiaş, la gura căruia se află o uriaşă îngrămădire de pietre.
Temperatura este de 10°C la ora 7:00. Gustarea de dimineaţă, deosebit de delicioasă şi o deosebită poftă de mâncare fac să dispară cu repeziciune merindele de pe masa amenajată pe o folie. Timp de o oră ne instalăm corturile în curtea cantonului.
Programul de astăzi este cunoscut: aprovizionare şi autogospodărire. Plecăm după provizii la Vatra Dornei, facem ordine, ne împrospătăm provizia de lemne. Laura şi Cătălina pleacă în sat să descopere case în care locuiesc bătrâni. Le ajung din urmă. Întrebăm pe localnici unde putem găsi case bătrâneşti. Ne oprim la Paţa Vasile. Ne atrăsese în ograda lui un bloc masiv de piatră de culoare ruginie. Îl rugăm să ne dea câteva informaţii. Aflăm că este un megalit, cel de-al treilea, primii doi fiind la Muzeul din Vatra Dornei. Ne arată cele câteva semne care se află pe faţa accesibilă: mai multe cruci duble şi simple, cercuri. Pe spate are semicercuri, unele semne reprezentând cultul Soarelui: cerc cu arcade, cercuri cu X-uri, un cap stilizat şi o mână care se termină cu degete lungi - raze de soare, cercuri cu grile deasupra lor. Primul megalit fusese descoperit de fiul său, Paţa Claudiu, în iulie 1987, pe Pârâul Paltin.
Aflăm că Pârâul Paltin este cel de după tabăra noastră şi că pietrele de la gura lui au fost cărate într-o singură zi, în urma unei viituri puternice.
Ne întoarcem în tabără la ora 13:00. Pe o distanţă de aproape 2 km nu am găsit nici un bătrân care să ne poată spune ceva despre istoricul şi tradiţiile satului.
După-amiază plecăm pentru a cunoaşte traseul ce-l aveam de marcat împreună cu echipajul din Pătrăuţi. Mergem pe un drum forestier. Observăm panouri de diferite culori, lipite pe molizi. Tov. pădurar ne spune că sunt special amplasate împotriva dăunătorilor molizilor.
Ne întoarcem în tabără după două ore. Adriana împreună cu Vicu, care erau astăzi de servici, făcuseră ceaiul şi prăjiseră salamul cumpărat de la Vatra Dornei.
Ora 19:00. Fac completările în jurnal. Până la culcare ne jucăm cu Bobiţă, citim sau ascultăm muzică, compunem scrisori. Închei însemnarea în jurnal până mâine, când vom începe marcajul.
27 iulie 1989 - "Căliman, deschide-ţi porţile!"
Ora 6:30. Facem înviorare şi ne spălăm. Luăm micul dejun. Cristina îl pansează pe Ştefănel, care se tăiase la un deget. La ora 7:00 termometrul arăta 10°C.
Ora 8:00. Împreună cu colegii de la Pătrăuţi avem de marcat traseul Gura Haitii - sub Pietrosu, cruce roşie cu patru puncte albe. Doi dintre colegi au periile de sârmă, alţi câţiva cutiile cu vopsele şi pensulele. Dan şi Vicu şi-au luat în primire securile. Ei, împreună cu Ovidiu, merg înainte şi curăţă trunchiurile de crengi şi de scoarţă groasă. Marcăm simultan dus-întors.
După jumătate de oră ne ajung din urmă cei de la Pătrăuţi. Au alt stil de lucru şi totuşi cădem de acord că al nostru este mai perfecţionat, datorită şi experienţei acumulate în doi ani de marcaje. Timp de trei ore marcăm o porţiune de aproximativ 4 km. În unele locuri, marcajul este dificil. Pământul umed îl plămădim cu picioarele atunci când încercăm să urcăm câteva râpe abrupte. De multe ori renunţăm la şablon; nefiind nici un arbore în apropiere, marcajul îl facem pe cei mai îndepărtaţi, şi de aceea trebuie să fie vizibil. Ne înţepăm în acele molizilor, mai alunecăm, ne murdărim cu vopsea, dar mergem înainte. Frumuseţea peisajului compensează pe deplin eforturile noastre. Haita fuge la vale, munţii şi molizii urcă sălbatici spre cer. E un univers al contrastelor. Ne simţim mici, dar totuşi importanţi.
Întâlnim grupuri de turişti care urcă spre Şaua Capu Dealului de sub Vârful Pietrosu. Le urăm drum bun.
Observăm un grup de cercetători în silvicultură de la Iaşi
Sfârşim treaba pe ziua de azi. Facem un popas şi gustăm din ceea ce aveam în rucsac. Ne înapoiem în tabără şi pe traseu mai îndreptăm un colţ la un marcaj, completăm cu vopsea porţiunile mai şterse. Privim prin binoclu la Pietrosu şi ne gândim cu nerăbdare la ziua când vom fi acolo sus.
Ajungem în tabără. Ne spălăm şi apoi mâncăm cu poftă borş cu mămăligă, felicitându-i pe bucătari.
Ora 16:30. Plecăm cu toţii să ajutăm unei femei la strânsul fânului. Soţul este bolnav şi ea ne mulţumeşte pentru bunăvoinţă.
Păşunea este străbătută de un canal care asigură apa microhidrocentralei nu de mult construită aici, pentru asigurarea autonomiei energetice a comunei Şoru Dornei. Apa, bogată în silicaţi, nu adăposteşte nici o specie de vieţuitoare. Unii dintre noi au greble de lemn, alţii furci. Ovidiu se oferă să stea în vârful căpiţei să prindă fânul. Greblăm fiecare fir de fân, facem movile mari, pe care furcile le ridică sus, peste fânul clădit. Ovidiu fixează fânul cu picioarele, îl bătuceşte ţinându-se de doi pari înalţi. Terminăm repede. Ridicăm o prăjină lungă şi-l sfătuim pe Ovidu să se prindă de ea şi să-şi dea drumul. Urmărim plini de voie bună coborârea lui.
Trecem şi de cealaltă parte a canalului. La ora 19:00 terminăm cu toţii. Găsim un hrib. La îndemnul gazdei noastre mergem să-i căutăm "perechea", însă nu o găsim.
După atâta muncă, foamea se face simţită. Ne petrecem restul timpului în curtea cantonului, împreună cu Bobiţă, pe care-l hrănim cu lapte şi cu firişoare de iarbă.
Eu rămân să-mi însemn în jurnal tot ce s-a petrecut în această zi frumoasă.
Adormim cu zâmbetul pe buze.
Jurnalul expediţiei Montana IV, 1989
Surpriză pionierească: cremă de fosfarin cu lapte şi biscuiţi
de Alina Ramona Anghel
4/08/2009
Pentru a le dezvolta copiilor dorinţa de cunoaştere a lucrurilor ce-i înconjurau, în şcoli se organizau numeroase tabere şi ex¬pediţii pe munte, la mare sau trasee ce porneau dintr-un capăt al ţării şi ajungeau la celălalt.
Expediţiile "Cutezătorii" aveau foarte mare succes, deoarece le ofereau copiilor libertatea de gândire, le dădeau posibilitatea de a descoperi istoria nu numai din cărţi, ci şi să păşească pe urmele înaintaşilor lor.
Una dintre expediţii, cu echipajul "Flora", organizată de Şcoala nr. 5 din Târgovişte, a fost una dintre aceste ieşiri la "aer liber".
"Echipajul expediţionar a fost alcătuit prin selecţie din cele mai entuziaste membre ale cercului «Prietenii adevărului ştiinţific» din şcoală." Grupul era format din 12 fete, colege de clasă sau de şcoală, dar şi "4 colege cu bunici de altă naţionalitate, ele având cetăţenie şi naţionalitate româ¬nă", aşa cum reiese din textul de început al jurnalului de bord. Colaborând cu acele fete, "vor sublinia ideea de unitate a între¬gului popor, indiferent de origi¬nea moşilor şi strămoşilor lor, ca fiind locuitori ai aceluiaşi pă¬mânt, pământul românesc". Mo¬tivul expediţiei: studii de istorie, etnografie şi folclor, colecţii biologice. Străbătând un traseu ce începea cu plecarea din Târgo¬vişte, prin Barajul Pecineagu, Gura Văii Vladului şi terminând cu Comuna Dragomireşti, echipajul expediţiei a strâns, pe lângă poze cu nume¬roasele monumen¬te isto¬rice întâlnite, şi material didactic pentru colecţiile biolo¬gice.
Fiind un grup de fete, acestea nu au pierdut ocazia de a-şi etala talentele culinare: "Elevele de servici pregătesc masa şi, pentru că tovarăşul Staicu ne lasă la bucătărie, Diana ne va face clătite. Profitând de bunăvoinţă, după ce facem o plimbare prin împreju¬rimi, începem să pregătim masa pentru a doua zi, când vom avea de mers 15 kilometri până la Gura Văii Vladului. Cătălina toacă varza, iar noi, celelalte, ne împăr¬ţim munca: patru la bucătărie, două aduc apă de la izvor, alte două au plecat după lemn pentru foc, iar celelalte au treabă la corturi. Diana ne mai pregăteşte o surpriză culinară: cremă de fosfarin cu lapte şi biscuiţi".
O parte din jurnalul de expediţie este acoperit cu fotografii ale locurilor prin care au trecut fetele, adu¬nând cu ele şi un pic din comoara de la sate: cusături tradiţionale româneşti autentice, decupate chiar din costume cusute de mână de bătrânele din satul Tă¬tărani. Acolo, au învăţat cum se construiesc casele şi cum se rea¬lizează porţile pline de modele sculptate de mână, au învăţat cât de greu se coase pe ie modelele care le-au plăcut atât de mult, dar au descoperit şi cât de ospitalieri pot fi oamenii de la sate.
Caietul expediţiei a fost păstrat cu plăcere de profesorul Victor Constantinescu, îndrumătorul Cercului de Orientare Sportivă, de la Palatul Naţional al Copiilor, organizator de expediţii atunci şi acum.
JURNAL DE EXPEDIŢIE
Aflăm aspecte mai puţin cunoscute din Căliman
E ora 7:00. Am terminat pâinea. Ovidiu şi Nicuşor pleacă după pâine la Vatra Dornei. Bogdan şi Lucian rămân la corturi. Băieţii merg la atelierul de fierărie din sat pentru a monta tăbliţele la stâlpii de marcaj. Fetele merg să vopsească stâlpii cu "Derginol" şi să facă marcajele pe tăbliţe.
La ora 13:00 ne întâlnim cu toţii la masă. După un scurt bilanţ reiese că mai avem puţin de lucru. Terminăm de vopsit stâlpii cu bandă roşie, punct albastru, punct albastru - cruce albastră şi cruce albastră.
După amiază pornim în sat. Ne oprim la o casă veche, părăsită şi admirăm modul de îmbinare al bârnelor ce alcătuiesc pereţii. Capetele de la colţuri sunt îmbinate în virgulă. Majoritatea caselor au balcoane sau cerdacuri. Aflăm că cerdacurile constituie aici o tradiţie. În trecut casele erau formate din două camere, cerdacul fiind locul de primire a oaspeţilor. Balcoanele sunt împodobite cu ornamente din lemn care constituie o haină naţională a locuitorilor. Schiţăm câteva mo¬dele de balcoane şi cerdacuri.
Observăm că "ograda" este împrejmuită cu un gard din lemn, delimitând curtea, în cadrul căreia mai există alte câteva ce deli¬mitează grădina de zarzavat, ograda de păsări, grădina cu flori. Acest sistem de împrejmuire determină folosirea la valoarea lui maximă, a pământului şi este luat după sistemul de folosinţă în loturi divizate.
Ora 16:00. Băieţii pleacă pentru a face încă 2 gropi pe traseul spre "12 Apostoli". Se întâlnesc cu un echipaj de la Râmnicu Vâlcea şi cu tovarăşul profesor universitar doctor Traian Naum. Mulţi nu-l cunoşteam. Când dumnealui îl întreabă pe Ovidiu ce face, acesta îi răspunde cu mândrie: "Muncesc". Făceau cercetări în zona numită "Cimitirul" de unde s-au desprins megaliţii descoperiţi în 1987.
Seara îl avem ca oaspete pe tovarăşul profesor universitar doctor Traian Naum, care ne vorbeşte despre megaliţi, "12 Apostoli" şi despre Ţara Dornelor.
Primul megalit a fost descoperit de Paţa Claudiu în iulie, 1887. La câteva zile după producerea ruperii de nori ce a declanşat viitura şi apoi o rupere de versant, Paţa Claudiu observă lângă rădăcina unui molid un bloc de andezit de culoare ruginie care avea pe una din feţele plane un cerc incizat cu spiţe semicirculare. Pe celelalte laturi prezintă cercuri cu semicercuri concentrice, cercuri cu semicercuri în interior. Se presupune că pe megalitul de la Gura Haitii s-a încercat reprezentarea figurii umane într-o formă maximă de abstractizare.
Redăm un citat dintr-un articol apărut în 1987:
"Într-un cerc cu diametrul de 5,8 cm sunt înscrise un cerc şi trei semicercuri extrem de interesant plasate. În partea sperioară un mic cerculeţ cu puncte. El pare detaşat în partea superioară a cercului, în care este înscris de un arc de cerc cu deschiderea destul de largă, pe care se susţine un alt semicerc. "
Cercurile concentrice sunt considerate simboluri solare, apărute pentru prima oară în Peninsula Ierică. Prin comparaţie cu megaliţii descoperiţi în Franţa, Anglia , Spania, s-a demonstrat că ar aparţine epocii metalelor. Megaliţii sunt fragmente din morminte vechi construite din 3 blocuri, 2 verticale şi unul orizontal.
În prezent se urmăreşte descoperirea unor noi morminte, care să furnizeze date ce vor deveni argumente pentru afirmaţia că exista pe aceste meleaguri o străveche civilizaţie geto-dacă. Alte semne asemănătoare cu cele de pe megaliţi au fost observate la peştera Ialomiţei şi la Ditrău, unde există trei exemplare provenite din masivul Căliman.
În 1969 apărea un articol care se referea la cei "12 Apostoli". Aticolul lansa o idee nouă cu privire la istoricul acestor satatui. Se presupunea că ar fi o operă umană, aducându-se drept argumente dispoziţia lor în formă de cerc şi cele trei feţe ale "Moşului" trei figuri distincte pe acelaşi bloc.
Tovarăşul profesor universitar doctor Traian Naum, ne spune că acest coplex este rezultatul muncii naturii şi a oamenilor. Iniţial, natura a sculptat blocurile în linii mari, iar oamenii au întărit unele aspecte, trăsături. Dumnealui a subliniat că nu exclude posibilitatea ca strămoşii noştri mai îndepărtaţi să fi folosit acest complex pentru practicile rituale.
Ataşăm la aceste afirmaţii, o legendă care se referă la denumirea unui deal, auzită din gura unui bătrân: Ţarcă Ion şi care se referă la denumirea unui deal; dealul Măgarului, situat în apropiere de Neagra. Aşa cum spune legenda aici locuise un preot bătrân al triburilor de altă dată numit "Mog". Odată cu trecerea timpului Dealul Mogului a devenit mai apoi al Măgarului.
La corturi adormim repede, cu gândul la frumoasa seară petrecută.
Jurnalul expediţiei Montana IV, 1989
JURNAL DE EXPEDIŢIE
Căliman şi-arată frumuseţile!
La 6:30 suntem în picioare. Ne spălăm şi mâncăm. La ora 7 avem autobuzul spre exploatarea minieră din Călimani. Mergem împreună cu echipajul de la Pătrăuţi. Distanţa nu este lungă şi ajungem în jumătate de oră. Şoseaua are numeroase serpentine în lungul râului Neagra.
Ajungem sus, coborâm şi ne întâmpină o linişte adâncă. Astăzi este "Ziua minerului" şi, spre deosebire de alte zile, utilajele nu funcţionează. Întâlnim un muncitor care lucra la o prospecţiune de plumb sub Iezerul Călimanului; binevoitor, ne conduce pe o potecă nemarcată. În această zonă, turismul este închis din cauza exploatării miniere. Întâlnim câteva exemplare de "Pinus ceruba", ale căror conuri sunt protejate cu pungi de plastic, găurite. Re¬cu¬noaş¬tem aici munca plină de pasiune a echipajului de la Şcoala Generală nr. 3 Suceava, care cu ani în urmă a colindat Munţii Călimani.
Soarele devine din ce în ce mai puternic. De pe po¬tecă o luăm pe creastă. Ienuperişul este foarte des. Nu¬meroase crengi dezgolite par coarne de cerb. La stân¬ga, şoseaua pietruită duce spre Topliţa. Ne oprim să ne tragem puţin răsuflarea. Însoţitorul nos¬tru ne spune că aici a fost o fabrică în care se prelu¬cra pinul, din care se scotea ulei fo¬lo¬sit pentru export.
Ajungem la Iezerul Peţiţişului. Ne încântă frumuseţea locului. Ce păcat că unii turişti nu ştiu să respecte natura! În apa limpede şi tremurătoare vedem cutii de conserve. Pe mal, resturi de foc şi hârtii. De cealaltă parte a lacului, urmele şantierului; grilaje din metal, bucăţi de ciment, plăci din lemn. Găsim câteva beţe lungi şi tragem la mal cutiile, strângem hârtiile şi le îngropăm sub o piatră. Împrăştiem şi resturile focului. De cealaltă parte aşezăm grilajele şi plăcile ordonat, în jneperiş, curăţim malul de uscături şi de hârtii.
Observăm că lacul este alimentat de izvoare şi are şi scurgere. Ne gândim că este ideal pentru creşterea păstrăvilor, deoarece apa este în permanenţă oxigenată. Facem unele măsurători. Simţim că ni s-au rarefiat, după atâta drum, şi rezervele din stomac şi întindem masa. Admirăm în acelaşi timp câte un colţişor, rând pe rând, cât cuprindem din această Rezervaţie naturală care se întinde pe 2 ha.
Ieşim din nou la drum. Întâlnim mulţi molizi cu coroana în formă de steag, ceea ce arată direcţia permanentă a vânturilor de nord. Am depăşit limita judeţului nostru şi trecem în judeţul Harghita.
Ne oprim pentru puţin timp la refugiul "Salvamont". Este o clădire înaltă, jos are bucătăria, iar sus priciuri şi sobe. Discutăm cu un tovarăş alpinist din Gheorghieni, aflat aici cu familia, care se miră că în judeţul Suceava pionierii se ocupă de marcajele tu¬ristice. Îl asigurăm că, deşi suntem mici, facem totuşi lucru de calitate. Ne îndreptăm spre Vârful Iezerul Călimanului. Soarele arde, dar vântul este puternic. Distingem la orizont vârful Bradu Ciont, Retitiş, Şaua Bradu Ciont, vârfurile Haita, Pietroul, Măieriş, 12 Apostoli, Sucaciu.
Ora 11:35. Cucerim Vârful Iezerul Călimanului (2013 m). Am întâlnit mult mai multe stânci ca pe versantul vestic. Observăm fenomentul de dezagregare şi etajarea vegetaţiei pe altitudine. Geologul ia câteva mostre interesante. Ne oprim pentru a lua masa. De aici craterul Călimanului din care se ridică mai multe vârfuri între care şi ziguratul Negoiului Românesc cu exploatarea minieră, se vede "ca-n palmă
Începem coborârea. Intrăm în pădure şi înaintăm cu greu din cauza "bărzăunilor" (crengile uscate ale molizilor). Înaintând şi glumind s-a făcut foarte cald. Simţim că am obosit. Ne oprim la un izvor şi ne odihnim 10 minute.
Ajungem în tabără la ora 17:30, dar ne grăbim să mergem în sat. Avem o mulţime de întrebări pregătite.
Istoricul se interesează despre trecutul satului şi despre legenda lui. Una din legende afirmă că de¬nu¬mirea satului Gura Haitii provine de la o veche în¬de¬letnicire, vânătoarea. Vânătorii trăiau în ţinutu¬rile: Neagra Şorului, Şaua Dornei, Păraci şi veneau la v⬬nătoare în strâmtoarea văii, locul de întâlnire al vă¬i¬lor Haita şi Neagra. Cu timpul, numele de strâm¬toarea văii se identifică cu cel al haitelor de lupi. În felul acesta s-a ajuns la denumirea de Gura Haitii.
Bătrânul cioban ne vorbeşte şi despre obiceiul transhumanţei. Ciobanii, în trecut, îşi construiau o "târlă" formată dintr-o cameră de locuit, o şură sau "corla" şi un grajd. Ciobanii urcau la munte de cum se desprimăvăra şi coborau iarna, la căderea pri¬milor fulgi. Pentru păstrarea produselor lactate se foloseau căldări de urdit, bardacă de făcut caşul. Căldarea de urdit era făcută din aramă. Budaca din doage de lemn cu cercuri. Atât cât şi cegornicul erau construite din doage de lemn cu cercuri, înfundate la ambele capete, diferenţa existând doar în mă¬rime.
Ne întoarcem la tabără la ora 20:00. Mâncăm mămăligă cu brânză şi ouă. Apoi stabilim planul nostru pentru a doua zi, dorim să-l realizăm cât mai bine. Ne culcăm la ora 22:00.
Jurnal de expediţie Montana IV
JURNAL DE EXPEDIŢIE
Muncă şi încântare
31 iulie 1989. Ora 6:30. Deşteptarea. Facem înviorare şi mergem să ne spălăm. Masa este foarte gustoasă. Costicuţă (Coticuţă), băiatul pădurarului, s-a îndrăgostit de gustul rahatului din proviziile noastre şi, ca în fiecare dimineaţă, vine la noi şi se adresează tov. comandant: "Domnu' pofesor, ma' hai raat?".
Bineînţeles că este servit cu bucurie. Consultăm harta şi urmăm alt traseu pe Valea Păltinişului, scurtând drumul cu o oră şi 30 de minute. Trecem printr-o porţiune defrişată cu numeroase vreascuri care ne împiedică înaintarea. Păşim cu atenţie. Drumul este greu, fiindcă urcăm mereu. Ajungem la o stână. Oile sunt la păscut, dar ne întâmpină un cioban care ne dă bineţe. Îi răspundem şi intrăm în vorbă cu dânsul. Aflăm că este din satul Mohor, judeţul Bistriţa-Năsăud, că mai sunt şi alte stâni din această localitate. Ne povesteşte despre viaţa la stână în timpul verii.
După vreo 10 minute de mers, "Ciupli" observă nişte plante iubitoare de apă şi ne spune că prin apropiere trebuie să fie un izvor. Ne răspândim pe pantă şi, într-adevăr, găsim un izvoraş cu o apă foarte rece. E tot ce ne doream pe o asemenea căldură. Privim în jurul nostru şi rămânem impresionaţi de frumuseţea şi de măreţia peisajului. În faţa noastră se înalţă maiestuos şi prelung Vârful Călimanului Cerbului (2.013 m), iar lângă el Iezerul Călimanului (2.032 m). Spre sud-sud-est - Şeaua Nicovala, Vârful Pietricelul şi Reţiţiş (2.021 m). În faţa lor se ridică Negoiul Românesc cu exploatarea minieră. Spre sud se înălţau pirami¬dele Negoiului Unguresc (2.018 m) şi Pietrosului (2.100 m), având în faţă Vârful Haitii (1.529 m). În spatele lor se ridică Vârful Măieriş (1.885 m), iar spre nord - Vârful Tămău (1.862 m). Am admirat în linişte măreţia priveliştii pentru pătrunderea în conştiinţa noastră şi ancorarea ei de ferestrele inimii. Hotărâm să luăm masa înainte de a începe activitatea de marcare. Mâncăm ouă, salam, pâine şi ceapă. Biscuiţii şi rahatul îi lăsăm pentru mai târziu.
Începem cursa. Cei cu defrişatul merg înainte. Astăzi am luat cu noi şi câţiva butuci. Crengile ienuperilor se taie mult mai repede. Lucian şi Bogdan le adună şi le aşază în mănunchiuri, apoi le înlătură din cărare în locuri libere, aşa cum pri¬misem indicaţii. Pe unele porţiuni avem de de¬frişat foarte mult, ienuperii acoperind complet poteca. Găsim marcaje deplasate, altele deteriorate sau incorect amplasate. Marcăm tot dus-întors. Pri¬vim în urma noastră şi avem impresia că poteca respiră în voie. E mai luminoasă.
Se aud securile bocănind ritmic, crengile ce¬dând şi glumele noastre. Ne întâlnim cu grupuri de turişti. Ne salutăm ca pe munte, mereu cu zâmbetul pe buze şi bine dispuşi.
Timpul este frumos şi ne prelungim lucrul până la ora 18:00. În 20 de minute, cu un pas întins, acoperim distanţa care ne despărţea de finalul traseului.
Ajungem la tabără la ora 20:00. Masa ne aştepta. Mâncăm cartofi cu brânză şi mămăligă. Adormim obosiţi, dar mulţumiţi că pentru ziua de astăzi ne-am făcut datoria pe deplin.
Jurnalul expediţiei Montana IV, 1989
JURNAL DE EXPEDIŢIE
Oaspeţi la "cina cea de taină"
29 iulie 1989. Ne-am sculat la ora 7:00. Am coborât la părâu. Pregătim câteva rucsacuri cu alimente pentru după-amiază... şi colegii pleacă fără mine. Eu rămân cu Ovidiu la tabără. Azi suntem de serviciu. Dan mi-a relatat ce au realizat astăzi. Am început să remarcăm şi să degajăm traseul de sub Pietrosul.
Vremea ţinea cu noi. Soarele îşi împrăştia cu mărinimie razele. Ajungem sus la ora 12:00. Am urmat acelaşi traseu: cruce roşie, patru puncte albe. Rămâneam două echipe la marcat, iar restul înarmaţi cu securi merg înaintea noastră la degajat. Dar la ora 15:00 începe să se înnoreze. Ne grăbim. Crengile de ienupăr se taie mai greu decât cele de jnepen. Înaintăm relativ repede. Auzim glasul celor din faţă. După aproximativ 2 km o ploaie torenţială ne întrerupe lucrul. Ne acoperim cu sacii de nylon. Ploaia nu conteneşte. Călimanii şi-au trimis oştile de nori în apărare.
Ne întâlnim cu doi oameni ai pădurii şi aflăm că erau tov. Palamaru Valentin, şeful Ocolului Silvic Vatra Dornei, şi pădurarul Ţoică Jean. Au observat activitatea depusă de noi. La rându-ne, cerem sfaturi privind traseul şi activitatea de degajare a potecii, de inuperiş. Suntem îndrumaţi cum să procedăm mai corect.
Acoperim cutiile cu vopseluri şi le camuflăm sub coroana bogată a unui molid. Suntem nevoiţi să ne întoarcem la tabără. Ploaia rămâne neîndurătoare. Uzi şi lunecând pe pietre şi noroi, ajungem în tabără. Aici burniţase numai. Foile cortului erau aproape uscate.
Noi, cei de la corturi, am făcut curăţenie în jurul taberei, am reîmprospătat proviziile de lemne uscate şi am pregătit masa pentru cei plecaţi pe traseu. Am profitat de faptul că magazinul forestier era deschis şi am valorificat sticlele şi borcanele rămase de la conserve, cumpărând biscuiţi. Pădurarul ne-a oferit o găleată cu lapte. Punem laptele la fiert şi facem o mămăligă mare. E foarte gustoasă!
Este ora 20:00. Îi dăm mâncare şi lui Bobiţă şi îl scoatem afară în curtea cantonului, unde începe să zburde de bucurie. Tov. Palamaru ne-a promis că se va întoarce în jurul datei de 10 august, când va avea loc finalizarea acţiunii şi când vom face bilanţul muncii noastre, urmat de tradiţionalul foc de tabără.
Ne culcăm la ora 23:00.
30 iulie 1989. Ne-am sculat la ora 7:00. Răcoarea dimineţii şi apa rece a Haitii ne înviorează şi mai mult. Mâncăm pâine cu unt şi gem, bem ceai. Astăzi mergem în drumeţie la "12 Apostoli" - stânci numite de local¬nici şi "Cina cea de taină". Pregătim rucsacurile, ne luăm sacii de nylon pentru ploaie şi pornim plini de avânt spre ţinta propusă.
Mergem pe marcaj punct albastru. La început traseul este abrupt. Trecem peste câteva ză¬voaie. Mergem în şir, dozându-ne forţele. După ce urcăm o pantă abrup¬tă printr-o fâşie de păşune mărginită de pădurea de molid, pătrundem în codru. Observăm că poteca este bine degajată şi marcată de echipajul Şcolii Iacobeni, jud. Suceava. Cerul continuă să fie înnorat. Ceaţa alunecă în trepte, străvezie, purtând cu ea aroma piscurilor singuratice, a ienuperilor şi jnepenilor. Adriana arată Pietrosul printr-o fereastră de cer senin. Norii care-l înconjoară au chip de balaur. Admirăm şi ceilalţi munţi.
Ora 12:00. Ajungem la "12 Apostoli". Toţi ştiam câte ceva despre ei. Privind cu atenţie am observat că "Moşul
Ne aşezăm să prânzim, străjuiţi de acest fantastic grup statuar. Apoi facem câteva fotografii, gândindu-ne la meşterul necunoscut care a modelat stâncile: a fost numai natura sau şi omul?! Ne grăbim să coborâm, deoa¬rece norii deveniseră compacţi, pregă¬tindu-se de ploaie.
Ajungem în tabără pe la ora 15:00 şi începe să plouă mărunt. Suntem fericiţi că am reuşit să înşelăm ploaia pe munte. Ştefănel şi Laura profită de timpul urât pentru a merge să strângă câteva date etnografice. Se opresc tot la Paţa Vasile, care ne-a promis că ne va arăta un costum popular vechi cam de 65-70 ani.
Costumul popular este femeiesc, format din ie, peste care se ia bundiţă; poale, peste care se ia ca¬tinţa şi brâ¬neaţă. Iia este formată din faţă, spate şi două mâneci. Este făcută din pânză de bumbac. Mâneca este adăugată din umăr. Are două părţi: o parte care vine din cămaşă peste care ajunge umărul bundiţei şi una re¬pre¬zentând mâneca propriu-zisă. Altiţa - partea de sus a mânecii - este lucrată în ne¬gru. Încreţeala este cusută cu roşu şi împodobită cu mărgele. Mâneca are trei rânduri de motive reprezentând flori şi frunze frunze frunze
Ajung în tabără la ora 20:00. Mân¬căm împreună, apoi ne spălăm vasele. Toţi se culcă. Doar eu mai rămân până la ora 22:00 să termin însem¬nările în jurnal, la lumina lămpii cu baterii. Prin pânza cortului, în liniştea profundă se smite respi¬raţia pădurii pe timp de noapte. Somnul este mo¬lip¬sitor. Noapte bună!
Jurnalul expediţiei Montana IV, 1989
JURNAL DE EXPEDIŢIE
Lume de basm
28 iulie. Ora 7:00. Începem programul de dimineaţă, deoarece astăzi, împreună cu echipajul din Pătrăuţi, făcem recunoaşterea traseului complet ce îl aveam de remarcat.
Până la un anumit punct urmăm acelaşi traseu parcurs cu o zi înainte, după care intrăm în necunoscut. Este un drum forestier nu prea circulat. Urmăm marcajul cruce roşie, 4 puncte albe, care părăseşte drumul şi urcăm tot mai greu, tot mai sus. Călcăm apăsat şi cu grijă pe fiecare piatră.
Ajungem pe o culme descoperită, sub Vârful Haita. Găsim două variante, urmând-o pe cea mai accesibilă. La intervale egale de timp facem popasuri scurte, moment în care botanistul culege plante. Molizii iau locul ienuperilor.
Găsim izvorul Haitii, o scurgere infimă de apă, abia vizibilă printre pietre. Până aici se întinde traseul echipajului de la pătăuţi. Mai departe urcăm numai noi. În calea noastră fragmentele de lavă au luat forme ciudate: mase turtite şi ridate, piedestaluri. Geologul se opreşte la câteva fragmente care i se par mai interesante.
Suntem sub Vârful Pietrosul, la distanţă de o oră de acesta. În faţa noastră, tăbliţa indicatoare ne pro¬pune mai multe variante de trasee.
Înaintăm prin marea de jnepeni şi ienuperi. Observăm larga răs¬pândire a ienuperilor în zonă. În¬tinşi pe zeci de hectare, ienuperii reduc viteza de scurgere a apelor pe pantele mari şi frânează degra¬darea solului.
Distrugerea acestei specii ar avea influenţe negative asupra echilibrului natural al ecosistemului acestor munţi. Deşi temperatura este scăzută şi cerul înnorat, câţiva fluturi galbeni-albicioşi plutesc deasupra noastră. Din când în când, parcă obosiţi cad la pământ, aştep¬tând căldura binefăcătoare. Ne aflăm în cel mai larg crater vulcanic din ţara noastră, care are un diametru de 10 km. Admirăm ceilalţi munţi ce poartă cununi de nori. Jos - Capu Dealului; în faţă - uriaşa piramidă a Pietrosului înecată ne taie respiraţia. Vârful Gruiu se continuă cu o parte mai domoală numită Şaua Tihului sau Curmătura Tihului. În continuarea Vârfului Străciorului se află o în¬şeuare căreia îi urmează Vârful Buba (1.700m). Ne rotim privirile şi zărim în depărtare Piatra Fân¬tâ¬nele, Pasul Tihuţa, Grădinţa, Bucu¬rea¬sa, Perşa, Şuvărăsu, Su¬har¬dul Mare şi Vârful Omul, tra¬see marcate de "veterani" în anii pre¬cedenţi.
Craterul vulcanic propriu-zis prezintă mai multe cratere secundare delimitate de dopuri colosale de lavă întărită şi aglomerate vulcanice. Negoiul Românesc şi grotele Luanei, distruse din cauza ex¬ploa¬tării miniere, Vârful Pietricelul (1.993m), Retitiş (2.012 m), Bradul Ciont (1.899 m), Iezerul Călimanului (2.032 m), Călimanul Cerbului (2.013 m) delmitează la sud şi est craterul vulcanic.
Fenomenul de dezagregare este prezent şi aici, ca şi pe coastele prăvălatice ale Pietrosului. Grohotişurile se datorează acţiunii distructive a agenţilor externi.
Uitându-ne pe poteca pe care mergem observăm în noroi nişte urme de urs. Toţi am dori să-l vedem, dar cât mai de departe de noi.
Un nou tablou ne încântă privirea. Zărim din altă poziţie Vârful Tămău (1.862 m), Pietrele Roşii, 12 Apostoli, Sucaciu, Giumalău, Omul; Munţii Rodnei se disting pe ultimul plan. Pădurile mature de conifere par nişte umbre imense, întunecate şi neregulate pe coastele munţilor. Braţele jnepenilor se zbat elastice, lovindu-ne sistematic, mai întâi obrajii, apoi rând pe rând braţele, picioarele. Am intrat de mult în zona pe care noi trebuie să o remarcăm.
Uneori ne mai pierdem puţin echilibrul, alunecăm, dar, din fericire, sanitarul nostru înarmat cu o trusă sanitară nu este nevoit să acorde nici un ajutor.
Ora 16:00. Ieşim din labirintul de ienupăr şi jnepeniş în apropierea unei stânci. Găsim şi un izvor cu apă limpede. Pe pajiştea din apropiere pasc numeroşi cai de o frumuseţe robustă.
Ajungem sub Vârful Tămău (1.862 m) şi cu o grozavă poftă de mâncare terminăm repede alimentele. Aici se întâlneşte punctul roşu, traseu principal în Călimani, cu crucea albastră, o deviaţie spre Dornişoara. Am ajuns la capătul traseului pe care-l aveam încre¬dinţat.
Ne continuăm drumul plini de voie bună trecând pe sub copaci sau peste copacii căzuţi. Va trebui să revenim cu unelte adecvate pentru degajarea drumului.
Observăm că exemplarele de răşinoase (molid), în zona superioară de vegetaţie, sunt încărcate de lichenul "mătreaţa bradului". Conurile de molid sunt orientate în jos (pendente).
Poteca devine pietroasă şi ne oprim brusc, deoarece în faţa noastră au apărut stânci din aglomerate vulcanice cu forme deosebite. Vedem pe viu "Dragonii" dăltuiţi de natură în Cetatea Pietrelor Roşii. Privite din altă poziţie, după 20 de minute de mers, observăm "Acul" şi "Căciula" descrise şi în Ghidul Călimanilor.
Ajungem la tabără. Colegii de serviciu pregătesc cartofi prăjiţi, pâine şi salam, gogoşari în oţet; o minunăţie. Completez jurnalul în timp ce, rând pe rând, ceilalţi colegi adorm liniştiţi.
Jurnalul expediţiei Montana IV, 1989
Loisir in Papusoi-land
Pentru copiii cu cheia de gat vacanta este marea provocare. S-au dus grijile legate de scoala, de teme, de program. Aceeasi portie de libertate atarna insa diferit in balanta vacantei de vara. Cu cat te indepartezi de oras si te afunzi pe drumurile de tara, cheia atarna la gat din ce in ce mai grea.
de Paula Anastasia Tudor
Pentru copiii cu cheia de gat vacanta este marea provocare. S-au dus grijile legate de scoala, de teme, de program. Aceeasi portie de libertate atarna insa diferit in balanta vacantei de vara. Cu cat te indepartezi de oras si te afunzi pe drumurile de tara, cheia atarna la gat din ce in ce mai grea.
Inainte de ""89, vacanta mare insemna tabere de pionieri, concedii cu parintii, mers la bunici sau batut mingea pe betonul din fata blocului. Acum, ofertele sunt ceva mai diversificate. Au ramas bunicii, taberele au suferit in timp ample schimbari de fond. S-a reinventat cercetasia si, promotie in catalogul cu pagini lucioase, au fost infiintate centrele de loisir. Dar pentru multi dintre copiii de azi, statul singur acasa in vacanta este singura perspectiva.
LA BUNICI. Nici vacantele la tara nu mai au farmecul de altadata. Pensionati prematur pe caz de boala, multi dintre bunicii de astazi si-au luat job-uri cu juma de norma, ca sa poata supravietui tranzitiei interminabile. Nu mai au vreme si nici rabdare sa stea cu ochii dupa nepoteii lor... Razvan are 11 ani si-si imparte vacanta intre reprize de fotbal pe plaja. Recunoaste ca ii place sa mearga la bunici. "Mai merg la bunicul cand e in tura, ca e paznic la hotel, argumenteaza el dintr-o suflare. Si stau acolo toata noaptea, ma duc la internet, joc biliard…" Cei mai multi dintre copii marturisesc ca "e mult mai fain sa ramai toata vara singur acasa si sa-ti faci programul cum iti place". Adica "internet cat cuprinde, desi prefer sa ies sa ma intalnesc cu prietenii", marturiseste o pustoaica.
IN TABERE. Oferta de tabere se intinde cat toata lumea. Sunt tabere la munte, la mare, in muntii nostri sau in Alpi, pe plaja din Venus sau pe cea din Nisa. Sunt tabere pentru toate gusturile: de pictura, de arta teatrala, de fotografie, de muzica, de dans si bune maniere sau de limbi straine. Sunt tabere pe grupe de varste pornind inca de la 3 ani si pana spre 18. "Am fost anul trecut in tabara in Moldova usa Cannes
PE FRANTUZESTE. Centrele de loisir au in Franta o traditie de sapte decenii. Acum au aparut si in Romania
LOISIR LA TARA . Copiii de la tara nici macar n-au auzit de o astfel de distractie. Pentru ei, vacanta inseamna munca mai multa. In curte, in gradina, la bostana sau pe campul plin de porumb. Aurel are 10 ani. Este singur acasa de dimineata si pana seara. Si nu are doar cheia de gat, ci si gainile, curcile, cainele, dereticatul prin casa si prin curte. "Mai spal ceva rufe, mai si gatesc…" O data la trei zile isi rupe din program si mai fuge la plaja, insa pe furis. Parintii nu-l lasa, e prea mic pentru scaldat... Isi duce vara agatandu-se de speranta ca, atunci cand ai lui vor lua salariul, il vor duce si pe el la Mangalia. Se mai relaxeaza cand isi termina treaba. Dupa ce se mai stinge un pic soarele, iese pe strada, la un fotbal sau cu bicicleta. Prietenii care stau cu bunicile ori cu mamele in vacanta il invidiaza, pentru ca e singur acasa...
Sunt si copii cu responsabilitati mai mari decat ograda. Marin are cheia de gat, desi nu ramane singur acasa. In vacanta asta sta cu nepotelul lui de un an si jumatate. "Ii dau sa manance iaurtel, banana, biscuiti, lapte… il schimb… M-am invatat."
CERCETASIA
Este o alternativa a cheii de gat si nu numai in vacante, ci si in timpul scolii. Activitatea cercetasului, mai ales pe timpul vacantelor, este participarea la campuri - tabere. Acolo inveti sa te orientezi, sa te cateri, sa te intelegi cu natura. Se canta in jurul focului si se leaga prietenii trainice. Esenta ideii de cercetas e sa fii loial si demn de incredere. Util, politicos, prietenos, curajos, econom, disciplinat. Dar aceste calitati se pot capata si pe parcurs. Ce-ti trebuie pentru a putea deveni cercetas? Note bune, 1 RON/luna pentru cotizatie si un centru de cercetasi in orasul tau.
Diana e cercetas. Vacanta ei e un continuu du-te-vino. La concerte, la festivaluri, in camp cu cercetasii sau voluntar. "Azi vin acasa, imi pun hainele la spalat, stau aproape toata noaptea si le usuc cu feonul, le bag inapoi in rucsac, mai completez trusa medicala, a doua zi plec altundeva..." "Poate intr-un camp cu «scoutii» sau poate la un concert sau cine stie... Poate doar pana in Crai. Nu stau acasa in vacanta. Nu are rost, atat timp cat poti face ceva. Sunt «scout», sunt gata oricand, am multa energie... Si se cere consumata".
TEMA PENTRU ACASA PE ADRESA DE E-MAIL
"Salut! Eu sunt Bianca si am 16 ani. Nu cred ca era o limita de varsta in mail-ul pe care l-am citit, asa ca o sa raspund la intrebari. Vacanta mea nu se scurge dupa un anumit program... Parintii mei sunt foarte activi - dimineata mama e la servici, tata pe teren, iar dupa-amiaza o petrec amandoi in fata calculatorului sau la birou (acasa) si nu prea au timp de «ingrijit copii». Nu avem (am si un frate de 14 ani) practic o lista cu lucruri de facut in casa, mai facem dimineata (ne trezim cam pe la 10:30) putina curatenie, mai intindem rufele din masina de spalat, lucruri foarte banale si ... superficial realizate, dupa care ne impartim ba la televizor, ba in fata calculatorului, pe internet. Daca e plictiseala mare, mai deschidem cate o carte: fratele e cu Harry Potter, eu, ce apuc. In zilele insorite, fratele pleaca la strand (e in apropiere) cu prietenii. De mancare... ne descurcam singurei, ca doar suntem copii mari). Parintii ne lasa bani de mancare, bani ce se duc cel mai adesea pe dulciuri. Mai pregatim si cartofi prajiti ori oua prajite cand ne plictisim. Parintii sosesc pe la ora 17:00, mananca si ei ceva incropit in graba, dupa care, cum spuneam, trece fiecare la birou ori in fata calculatorului, iar noi... ne imprastiem prin oras, fiecare cu prietenii lui, pana dupa ora 22:00 (22:30 e ora de sosire, cand dupa un control destul de riguros efectuat de parinti - control ce are in vedere depistarea mirosului de tutun sau de alcool - luam, eventual, cina, le uram noapte buna parintilor si ne uitam la televizor pana pe la 1:00, 2:00... cand adormim). Desi e un mod de a petrece vacanta extrem de ... nesanatos, eu m-am obisnuit si nu ma plang. Bianca". Diana (17 ani) marturiseste ca citeste mult in vacanta. "Imi place sa citesc, asa ca nu trebuie sa imi spuna nimeni sa fac asta. Teme de vacanta? ...E vacanta, nu se dau teme. E ilegal. Daca mananc ce-mi lasa mama in cratita? Ce-i aia mancare lasata in cratita? Mananc orice, atata timp cat am ce si am timp. Este departe de casa locul de joaca favorit? Ce fericita ar fi mami daca locul ala favorit s-ar mai si repeta... :)"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!