http://www.bzf.ro/mie-imi-place-sa-cred-ca-binele-biruie-mereu-raul.html
Mie îmi place să cred că binele biruie mereu răul
Interviu cu profesorul Florentin Olteanu, preşedintele Fundaţiei Culturale ,,Negru Vodă''
Profesorul Florentin Olteanu este un om dintr-o categorie, din păcate,
pe cale de dispariţie în România de azi. Într-o lume avidă de câştig,
preocupată exclusiv şi sălbatic doar de latura materială a existenţei,
profesorul Olteanu pare un adevărat Don Quijote. Un om însufleţit de o
idee, animat de idealuri şi mânat de o credinţă, lucruri pentru care
sacrifică aproape tot: linişte, confort personal şi chiar sănătate.
Identificat în oraş cu numele instituţiei pe care o conduce, Fundaţia
Culturală ,,Negru Vodă", profesorul Olteanu este un om rar, care se
încăpăţânează să creadă că în această lume bezmetică mai e nevoie şi de
cultură şi de artă şi de frumos. Şi mai ales, de adevăr. Mai ales de
adevărul recent, al celor 50 de ani de comunism. Pentru că numai
cunoscându-ne şi înţelegându-ne trecutul, ne vom putea înţelege
prezentul şi prefigura viitorul.
În zilele acestea, acest om pregăteşte o lovitură de maestru, rodul unei
munci de 20 de ani şi al unei experienţe de o viaţă - Muzeul comunizării
Ţării Făgăraşului. Niciun făgărăşean nu are dreptul să spună că acest
muzeu nu-l interesează. Până la apropiata sa deschidere, citiţi câteva
din gândurile profesorului Olteanu, la ceas de toamnă.
- De ce aţi ales istoria?
- Istoria m-a pasionat de când eram mic. Sunt născut la Hârseni, provin
dintr-o familie mai specială: bunica mea a fost fiica învăţătorului din
sat, se numea Judele. Unchiul meu a fost epitropul bisericii încă din
1938. Era cântăreţ la trâmbiţă, în fanfara satului, şi cânta
extraordinar alături de alte fanfare. Am şi acum multe fotografii cu
aceste fanfare. Unchiul Anghel era un tip citit. A lucrat la un moment
dat în Bucureşti, la Academia Română, om de serviciu, dar el ducea
cărţile de la biblioteca de sus la profesorii universitari, printre care
şi lui Nicolae Iorga. Era o mândrie pentru el să povestească despre
domnul profesor, povestea foarte frumos, era o persoană deosebită, un
îndrăgostit de munte şi aceste lucruri iarăşi au avut o influenţă asupra
mea. Chiar atunci când am venit profesor la Hârseni şi am organizat
primele expediţii ,,Cutezătorii", dânsul a venit şi mi-a condus
echipajul. Atunci am vrut să demonstrăm că munţii cei mai înalţi în
România nu au fost un obstacol în calea dorinţei românilor de a trece de
cealată parte, la fraţii lor. Într-un asemenea mediu m-am format în
copilărie şi mai târziu, elev la Bucureşti fiind, cândveneam în fiecare
vacanţă la Hârseni. Istoria şi-a făcut treptat loc în sufletul meu,
pentru ca mai târziu să-mi devină obiect de studiu şi apoi, profesie.
- Ce s-a întâmplat în sufletul dumneavoastră în momentul în care la
şcoală învăţaţi istoria comunistă şi din bătrâni sigur o cunoşteaţi pe
cea reală?
- Nu, nu o cunoşteam pe cea reală. Istoria fundamentală, vorbim de
evenimentele fundamentale, Unirea, erau prezentate la fel ca astăzi
- Dar perioada de la 44 încoace?
- De când ştiu eu, de când am înţeles ceea ce se întâmplă la şcoală şi
până în '89, ca profesor, nu am predat perioada după 1948. Majoritatea
profesorilor de istorie se opreau cu predarea la terminarea celui de al
doilea război mondial. Profitam de faptul că exista practica agricolă,
care se făcea până în noiembrie şi pretextam că nu mai avem timp să
acoperim materia…
- Deci aţi preferat decât să nu spuneţi nimic decât să spuneţi minciuni?
- Da. Pentru profesorii de istorie a fost o perioadă în care a trebuit
să-şi pregătească atent lecţiile. Munceam foarte mult
- De unde puterea, motivaţia, implicării în susţinerea Fundaţiei „Negru
Vodă" pe care o duceţi efectiv în spate?
- Eu am trăit de multe ori afara lumii acestea. Am fost considerat
uneori naiv, dar am căutat să pătrund în adâncime lucrurile, iar pe cele
comune, cotidiene, le-am tratat mai superficial. Tot ce am făcut, am
făcut mereu cu pasiune. Am urmat mai întâi cursurile Institutului
Pedagogic de Istorie şi Geografie şi apoi am continuat facultatea la
Cluj. Acolo s-a pus mare preţ pe pregătirea noastră ca profesori în
România. Mare parte din cadrele didactice erau oameni educaţi din
perioada interbelică, ce înţelegeau rolul profesorului ca apostol al
satului. La mine a ,,prins" şi chiar am crezut că fac lucrul acesta. Un
rol important l-a avut şi socrul fratelui meu, Metea Octavian, care m-a
iubit foarte mult deoarece eram profesor de istorie; el a fost şi
scriitor, a scris primul despre badea Cîrţan. Deci am avut această
motivaţie fără să mă gândesc vreodată la problemele mele. Noroc că am
avut o nevastă extraordinară, care a ţinut foarte mult la mine şi şi-a
asumat această situaţie, mai ales ea mă conducea în toate şi în tot
- Dacă aţi spus că înainte de '89 aţi evitat să predaţi perioada
comunistă, după '89 şi mai ales în ultimii ani, v-aţi implicat foarte
mult în cercetări privind tocmai acest timp, cu tot ce a însemnat el:
colectivizare, represiune, rezistenţa din munţi. De ce?
- Pentru că a fost o revanşă a mea, pentru că eu am pierdut un pariu. A
fost o revanşă a mea în sensul că am venit cu atâta încredere că voi
face aici un lucru excepţional şi n-a fost aşa. Cea mai mare surpriză am
avut-o când am ajuns în sat ca profesor. După terminarea studiilor, am
ales judeţul Braşov pentru că voiam să ajung în satul meu natal. Am
citit foarte mult şi am fost prins de ideologia aceasta, o ideologie a
comuniştilor, dar nu numai. Comunismul a preluat o serie de mesaje din
trecut prin care să poată să folosească omul. A preluat apostolul
satului, de exemplu. Eu am vrut neapărat să ajung la Hârseni. Am ajuns
acolo şi nu am mai găsit satul pe care îl ştiam eu. În perioada când am
urmat cursurile Institutului Pedagogic şi ale facultăţii nu am mai venit
în sat. Peste el trecuse colectivizarea, iar eu am găsit alt sat. Dacă
ştiam cum este, nu mai veneam. Până în 1962, satul era ca o grădină,
fără nici o exagerare. Totul, livezi, pământ, lunci, grădini, toate erau
lucrate, nimic nu era lăsat neîngrijit. După '62 am găsit altceva şi
atunci am dorit să facem cât mai mult. Am fost cel care am realizat
terenul de sport de la Hârseni, până atunci nu se gândiseră să-l facă
lângă şcoală, dar eu aveam experienţa satului săsesc. Am avut de pătimit
şi atunci. Cum am ajuns în Hârseni, am intrat în viaţa satului. M-am dus
la biserică, cum eram obişnuit de mic. Când m-am dus la o spovedanie
pentru împărtăşit, preotul Ţeposu mi-a spus că s-a discutat în comitetul
de partid, faptul că eu merg la biserică. Asta cu toate că nu eram
membru de partid, deşi eram fost director de şcoală. Tot domnia sa m-a
învăţat cum să fac. A trebuit să fac un compromis, să nu mai merg la
biserică, deoarece ca profesor de istorie eram considerat important
pentru sat, dar să-mi fac rugăciunile în intimitate, aşa cum m-a sfătuit
el. Aceasta este o realitate, pentru că eu, să fiu sincer, în Hârseni
m-am simţit cel mai protejat. De multe ori greşesc, aici, în Făgăraş:
tot timpul sunt ca o carte deschisă, nu am nici o taină, nu sunt
niciodată precaut, nu încui întotdeauna, dovadă că mi-au furat aproape
tot ce am lucrat. Deci aceasta e revanşa mea şi am vrut să aflu de ce
s-a întâmplat aşa. Să luăm şi oamenii. Eu am cunoscut oamenii, în
copilărie veneam an de an în vacanţă. Când am venit, în '68, am găsit
alţi oameni. E adevărat, cu mine au fost buni, nu am ce să le reproşez,
dar nu mai erau aceiaşi.
- Îi schimbase comunismul?
- Erau mai încrâncenaţi, mai stresaţi, mai trişti. Singura bucurie pe
care o aveau era echipa de fotbal, care mergea bine. Până la urmă am
avut şi eu probleme şi m-am retras. Eu am fost şi directorul căminului
cultural. La Hârseni a fost o mişcare culturală excepţională. Prin '73 a
venit Cornel Teulea de la facultate acasă şi a fost angajat ca
bibliotecar. A fost un scriiitor de talent încă din timpul liceului. El
a pus în scenă piesă „Lecţia" de Eugen Ionescu. Nimeni nu şi-ar fi
închipuit că publicul din Hârseni poate să fie atât de captivat, dar el
era pregătit. Publicul din Hârseni văzuse foarte mult teatru, era deja
obişnuit. S-a făcut o mare greşeală după 89, când s-a renunţat la
mişcarea de amatory, care în primul rand încuraja şi cultiva spiritul
comunitar. În toată lumea la această oră sunt societăţi literare
culturale, artistice, care captivează publicul. Nu trebuie neapărat să
fie profesionişti. Nu, comuniştii au inventat asta. ,,Cântarea
României'' a existat dinaintea comunismului, peste tot în lume, doar că
s-a numit altfel. Comunismul însă a stricat până şi raportul omului faţă
de proprietate, nu numai faţă de pământ sau casă, ci chiar şi faţă de
proprietatea intelectuală
- Au trecut deja 20 de ani de la revoluţie. Credeţi că
societatea românească mai este interesată de aflarea adevărului despre
perioada comunistă?
- Depinde ce adevăr doriţi, pentru că acuma se caută adevărul pe care îl
doreşte fiecare. Se aplică acum aceleaşi metode din '48-49, cu
demascarea, autodemascarea şi cu scoaterea în faţă. Cei care au făcut-o
în 49 erau mânaţi de o idee, de ura omului faţă de om, de lupta de
clasă, de distrugerea unei clase ca alta să aibă puterea. Acum, după
'89, nu mai există aceeaşi motivaţie. Se procedează altfel, dar la fel
de distructiv: dacă vreunul a ajuns sus, ceilalţi caută să-i găsească
ceva compromiţător în trecut; dacă el nu are, poate familia lui are! Sau
poate i se inventează ceva! Astfel s-a creat un scenariu care de fapt nu
este adevărat. De ce? Pentru că a fost vorba de un regim criminal, care
nu a respectat valorile tradiţionale, nu a respectat familia,
proprietatea, omul, nimic. Răsturnarea aceasta a valorilor trebuie să o
demonstrăm şi atunci ajungem unde trebuie. Trebuie să fim interesaţi,
dacă nu suntem interesaţi nu vom ajunge niciodată unde trebuie. În
Ungaria s-au făcut până acum trei mari muzee despre comunism; sunt atât
de importante încât toată lumea le ştie. Noi nu vom face aici la Făgăraş
ceva mare, ceva care să ia ochii, dar dacă fiecare om careva intra în
muzeu va sta şi va judeca de ce am pus un exponat acolo, atunci probabil
că se va realiza ceva.
Nu aveţi senzaţia că totuşi vă bateţi cu morile de vănt?
- Am avut momente, dar le-am depăşit. E o dublă luptă, cu memoria
oamenilor şi cu atitudinea celor de la putere, care ar fi primii care ar
trebui să sprijine demersuri ca al nostru. Mulţi oameni aflaţi în sfera
politică, care simt că trăiesc într-o zonă foarte importantă pentru că
ceea ce au făcut părinţii lor a fost ceva excepţional, cu care ne putem
lăuda, consideră că viaţa noastră ar fi altfel decât a fost cu adevărat.
Majoritatea când ajung la conducere uită tot. Ideea aceasta a fost pusă
greşit. Este ca şi cu cizma pe care am vrut să o amplasăm simbolic în
muzeu. În loc să o facem roşie, mai bine o punem aşa cum este ea de
fapt, gri. Ideea a fost de flamură roşie comunistă, dar cizma a fost gri
şi aşa a şi fost viaţa noastră, gri. În loc să căutăm, să vedem de ce
oamenii au ajuns aşa, noi considerăm că ei ar fi fost dintotdeauna aşa.
Dar nu e adevărat. Vremurile i-au făcut să fie aşa
- De ce credeţi că noi românii nu am avut manifestări de protest
solidare, ca în Ungaria '56, Cehoslovacia '68, Polonia 80? De ce
acţiunile au fost atât de răzleţe, până la urmă şi rezistenţa din munţi
a fost destul de izolată?
- Noi românii suntem la fel ca şi celelalte naţii; nu e nicio deosebire
de substanţă. La noi însă s-a întâmplat ceva. Dacă la noi s-ar conduce
altfel, dacă cei aflaţi la putere ar reuşi să-i mobilizeze pe români
prin şi spre lucruri bune s-ar putea crea o emulaţie în ţara asta, dar
nu o fac. Dacă staţi la televizor, în oricare dintre zile, veţi vedea cu
ce plecaţi de acolo. Ce s-a întâmplat în România? Cei care s-au aflat în
fruntea ţării, după 1944, au dus o luptă acerbă între ei pentru putere.
Din păcate, clasa politică nu a fost responsabilă. Din păcate, aşa s-a
întâmplat în toata perioadă comunistă şi chiar şi azi. S-a mai întâmplat
un lucru extraordinar. La noi, în Făgăraş, toţi cei care au fost în
munţi au fost oameni cu şcoală. Pe timpul acela cel care avea liceul era
ceva deosebit, dar marea majoritate a celor din munţi au fost cu ani de
studenţie. Ei au sesizat imediat falsitatea regimului şi au încercat,
prin exemplul propriu, să-i conştientizeze şi pe ceilalţi. În tona
noastră au fost oameni deosebiţi, dar când s-a intrat aici, s-a folosit
experienţa sovetică. Armata Roşie a pregătit foarte mulţi oameni în
Uniunea Sovietică; pe unii i-a preluat după 44 să-i şcolească la
Moscova, iar pe alţii i-a luat încă de când erau prizonieri. Toată lumea
se temea de făgărăşeni. Atunci când administraţia maghiară au desfiinţat
o serie de comitate cu majoritate românească, ziarul din Budapesta
spunea că bine au făcut că au desfiinţat, dar numai de Făgăraş să nu să
atingă pentru că acolo ,,va fi bai !». Asta se întâmpla acum o sută şi
ceva de ani, deci se ştia de curajul făgărăşenilor. Dar a existat o
regie. În decembrie 1947 a fost înlăturat regele. Gândiţi-vă că la 1
ianuarie toţi funcţionarii publici au semnat declaraţia de adeziune la
noul stat republican, iar ştampila pe care au pus-o era ştampila
regelui! Comuniştii au căutat să atragă toate categoriile sociale,
inclusiv preoţii. ,,Suntem în reconstrucţie», era sloganul,dar nu
întâmplător. În toată Europa a fost aşa, toate popoarele au dus-o greu,
toate ţările au fost afectate de război. Aici, imediat după 47, au
prezentat situaţia foarte simplu şi mobilizator: ,,Vom face din Făgăraş
cel mai frumos oraş ! Vom face în trei ani, cât nu au făcut alţii în
zece !». Şi au început într-adevăr: de exemplu, Palatul Cultural,
actuala Casă de Cultură. Şi-au luat angajamentul că o fac în doi ani,
iar în 1950 a fost gata. Sătenii din fiecare comună au adus sute de
căruţe de piatră, proiectul era mare, Palatul Cultural era asemeni Casei
Scânteii. În acelaşi timp, s-a început la Victoria construcţia
Combinatului. S-au luat din fiecare casă toţi tinerii de peste 16 ani,
ca muncitori. Toată lumea era angajată, se gândeau că dacă sunt după
război, nu au ce face, trebuie să facă. În aceşti trei ani de zile,
1948-1950, oamenii nu au înţeles ce se întâmplă în jurul lor. De multe
ori când ne gândim la acea perioadă ne întrebăm cum de nu şi-au dat
seama oamenii. Pentru că ei efectiv nu au ştiut. Au început să
conşţientizeze doar când au început să iasă oamenii de la închisoare.
Securitatea îi ridica noaptea, cu duba, nimeni nu mai ce s-a întâmplat
cu ei. Oamenii credeau că fuseseră duşi pe alte şantiere. După o
perioadă apăreau şi nu spuneau nimic. Îi băteau şi-i puneau să scrie o
declaraţie, după care le spun turnători. L-am întrebat pe domnul Ion
Gavrilă de ce s-a opus ca să nu fie publicaţi toţi informatorii. Mi-a
spus ,,De ce să-l acuz pe cel care m-a turnat? Singura lui vină e că m-a
cunoscut pe mine. Dacă nu mă cunoştea, nu îl lua nimeni la securitate».
E complicată problema, poate că răspunsurile la aceste întrebări pe care
le punem astăzi le vom da noi. Dar nu le vom da ca să pârâm pe cineva.
Le vom da ca să vedem la ce poate să ducă o orânduire care promovează
ura şi duşmşnia dintre cetăţenii ei. Este un sentiment necreştin care
duce totdeauna la rău. Se ajunge la o ură generală împotriva unora care
nu au nicio vină decât că au existat acolo. Este un amestec de bine şi
de rău. Din păcate, răul este mai bine de înţeles deoarece este un
concept simplu în vreme ce binele are mai multe niveluri şi mai multe
faţete. Mie îmi place să cred că binele biruie mereu răul. E mai bine să
fii iubit şi să fi pierdut iubirea, decât să nu o fi cunoscut niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!