Amintiri
Motto:
Exista in toate o masura. Cand nu mai suntem copii suntem deja morti...
Uneori cand stau si ascult unele piese muzicale sau privesc cate un documentarel de turism, ma apuca un dor nebun de drumetie. Anul acesta, mai mult ca oricand, fenomenul s-a intetit si s-a manifestat cu o frecventa din ce in ce mai mare. Rascolind printre niste niste lucrusoare, am gasit un mic si vechi carnetel, cu copertile si paginile ingalbenite de vreme, privindu-l au inceput sa se deruleze in minte si suflet amintiri si imagini ce le lasasem de mult in strafundurile fiintei mele. Era vechiul jurnal de calatorie din prima drumetie – expeditie
In vara lui ’78 treceam in clasa a VIII-a, eram in vacanta dar numai cu numele. O grupa de copii inca se mai aduna la scoala impreuna cu un invatator si o profesoara de germana, impreuna dezbatand, organizand, alergand de colo colo dupa una si alta, punand la punct marea aventura: “Asaltul Carpatilor”; la propriu si la figurat. In acele timpuri un program remarcabil se derula in scoli pentru popularizarea turismului, cu preponderenta al celui montan prin care se urmarea familiarizarea copiilor cu natura, cu mediul: Expeditiile Cutezatorii.
Prin lungile ore petrecute impreuna la “scoala de munte” invatam despre comportamentul pe munte, organizarea campingului de corturi, disciplina in camping, cabana si pe trasee, despre politetea in grup si cu ceilati drumeti, ecologie (desi termenul nu era inca incetatenit), multe lucruri de bun simt care astazi parca dispar cu fiecare zi ce trece.
Expeditia avea sa se deruleze pe parcusul a 10 zile si costase 300 de lei (cazare in corturi, cabane, masa, drum). In scoli exista la vremea aceea (cel putin la noi exista) un minim de dotare cu echipament expeditionar compus din corturi, cateva ranite, un aragaz de voiaj si butelie de campanie. Restul ne ramanea in sarcina sa le procuram dupa posibilitati.
De la sfarsitul scolii si pana dupa expeditie, cu totii am intrat intr-un fel de cantonament in care aveam sa ne pregatim temeinic asupra marii aventuri ce avea sa vina. Ni s-au impartit sarcini, posturi ocupationale in cadrul expeditiei, am stabilit traseele ce le vom urma, am primit primele lectii elementare de orientare. Totul ca la carte, de parca am fi plecat in Himalaia. S-au stabilit ierarhii, ne-am ales un nume si o emblema (ne numeam Soimii Carpatilor), am trecut la procurarea celor necesare si… s-au nascut primele legaturi de prietenie sau de… dragoste. Privit ca un tot, intreaga activitate si atmosfera semanau cu un zumzet dint-un stup de albine.
Dupa procurarea echipamentului si a hranei, cu doua – trei zile inainte de marea aventura, intr-o mare sedinta, am impartit echipamentul comun si am invatat sa incarcam ranitele. Emotiile cresteau cu fiecare clipa ce ne apropia de marea intalnire cu Zeul Munte.
Apoi a venit ziua ce mare care a debutat cu o ploaie rece, mocaneasca. Dar entuziasmul era pe masura aventurii, facand din noi niste uriasi desi eram o mana de mogaldete inhamate la niste ranite tot atat de mari ca si noi.
Totul a fost sublim, fara termen de comparatie cu nimic din viata obisnuita. Rememorand acele zile parca simt si acum emotiile si tot bagajul de sentimente ce l-am purtat cu mine la intalnirea cu Maria Sa Muntele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!