Calendarul popular al românilor. Poveşti nemaiauzite despre străvechi zeităţi de pe la noi | Jurnalul National

http://www.jurnalul.ro/special/calendarul-popular-al-romanilor-povesti-nemaiauzite-despre-stravechi-zeitati-de-pe-la-noi-601084.htm

Calendarul popular al românilor. Poveşti nemaiauzite despre străvechi zeităţi de pe la noi

În vechime, anul era împărţit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie) şi iarna, ce vine o dată cu "închiderea pământului", la 14 septembrie

Autor: IULIA GORNEANU

Chiar dacă biserica a adus un calendar creştin-ortodox respectat astăzi în toate comunităţile tradiţionale, nu trebuie să uităm că în spatele multor sfinţi creştini se ascund divinităţi mito-folclorice autohtone, ale căror poveşti aşteaptă să fie dezlegate pentru a recupera întreaga dimensiune identitară a poporului român. 

Vom încerca o prezentare a celor mai importante sărbători din Calendarul Popular al Românilor, marcat de renaşterea ciclică a Zeul An, de mersul Soarelui prin zodiac, de orologii cosmice ce nasc scenarii şi făpturi mitice, acte de divinaţie şi propiţiere, ceremonialuri şi ritualuri ancestrale. Vom vedea cum Timpul ia chipul unor divinităţi tinere la început de an (Sânvasii, Dragobete, Sântoader, Sângiorz, Floriile, Sânzienele, Ielele), apoi se matu­rizează (Sântilie, Sâmedru, Sântandrei, Sfânta Vineri, Inătoarea, Crăciuneasa), devenind Moş/Babă la sfârşit de an (Moş Niculae, Moş Ajun, Moş Crăciun, Baba Dochia), cu precizarea că, de-a lungul vremii, început de An Nou au fost şi zilele de  25 decembrie şi 1 martie.

Anul Nou al vremurilor noastre a început sub semnul Bobotezii şi al Sântionului, zile ale purificării prin apă şi foc ce închid cercul Săr­bătorilor de iarnă. Ne aflăm sub protecţia lui Ianus, zeul cu două feţe – una întoarsă spre anul care a trecut, iar cealaltă îndreptată spre anul ce tocmai a venit. El ne va aduce Miezul Iernii şi Circovii de Iarnă, deschizând totodată ciclul de sărbători consacrate Lupilor: Sâmpetru de Iarnă, (16 ianuarie), Filipii de Iarnă (25 ia­nuarie), Filip Şchiopul (31 ianua­rie). Pendulând între benefic şi malefic, patron al iernii înfrigurate şi animal totem al dacilor, Lupul este vene­rat în calendarul popular al româ­nilor, fiindu-i închinate anual peste trei­zeci de sărbători.

Urmează luna lui Faur, cel mai mic şi schimbător dintre copiii Zeului An. Patronează Martinii de iarnă, sărbătoare dedicată Ursului, animal fabulos din mitologia noastră, care schimbă anotimpurile odată cu ritmul hibernării sale şi în deplin acord cu constelaţia ce-i poartă numele: Ursa Mare. Tot în Făurar sunt ve­neraţi sfinţi protectori ai bolilor fără de leac printre care Haralambie, păzitorul ciumei (10 februarie), precum şi enigmaticul Dragobete

(24 februarie) considerat "cap de primăvară".  Aceasta este ziua în care ia sfârşit lunga noapte de iarnă, deschisă la Sântandrei de alaiul zânelor Crăiesei Eftepir şi încheiată acum cu alaiul lui Dragomir cel beat de dragoste, în ziua împerecherii păsărilor pădurii.

Pe 27 februarie se deschide Postul Sfintelor Paşti, cel mai mare praznic ortodox, celebrat anul acesta pe 15 aprilie. Săptămâna premergătoare Lăsatului de Sec poartă numele de  Săptămâna Albă, pentru că se renunţă deja la consumul cărnii. I se mai spune şi Săptămâna Ne­bunilor deoarece numai nebunii, proştii şi urâţii satului lasă nunta până în pragul Postului Mare. Începutul Postului aduce cu sine un interval de zile festive cunoscut sub numele de Săptămâna Cailor lui Sântoader. Spirit demoniac, restrictiv şi agresiv, Sântoader îşi trimite şapte nopţi la rând herghelia divină la casele în care fetele şi femeile nu-l cinstesc cum se cuvine, spre a le pedepsi cu cruzime. Jumătate oameni, jumătate cai, Sântoaderii pot fi alungaţi doar cu vrăji, iar pentru a scăpa de vizitele lor nocturne oamenii trebuie să respecte o serie de norme şi inter­dicţii. Calendarul po­pular cu dată mobilă cunoaşte o întreagă galerie de  personaje mito-folclorice demoniace, care domină primele săp­tămâni de Post: Marţea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joi-Mărica etc.

Atât Calendarul roman cât şi un străvechi calendar agrar, consemnează ziua de 1 martie ca fiind  început de An Nou. Este ziua în care firul vremii, tors de Baba Dochia, se împletea în culorile celor două anotimpuri: alb şi negru, iarnă şi vară, zi şi noapte, moarte şi viaţă.  Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă şi neagră se dăruiau atunci când pe cerul lui Mart strălucea Luna Nouă. Apoi firul negru a fost înlocuit cu cel roşu, spre a fi dăruit de 1 martie, înainte de răsăritul Soarelui, în chip de mărţişor.

Ce-a de-a patra lună a anului, Prier, se deschide cu o zi enigmatică şi zurlie, situată sub semnul ludicului, al amăgirii, al jocului. Nu se ştie ce vechime are "păcălitul" de la 1 Aprilie, nici dacă a apărut la noi sau a fost împrumutat, însă cu siguranţă este consecinţa vremii înşelătoare a acestei luni, înscriindu-se totodată într-un străvechi scenariu ritual de înnoire a timpului, în care oamenii se jucau cu ei şi cu lumea, explorând forţa lucrurilor făcute pe dos la început de an nou roman. Urmează o sărbătoare interesantă, Sâmbăta lui Lazăr (7 aprilie), grefată şi ea pe incantaţiile unui ceremonial de renaştere a naturii, prin moartea şi învierea unui zeu autohton al vegetaţiei: Lăzărel/Lazăr/Lăzărică. 

Una dintre cele mai aşteptate duminici de peste an este cea a Flo­riilor (8 aprilie), ziua tuturor florilor. Sărbătoarea, astăzi eminamente creştină, poartă amintirea vechilor festivităţi romane dedicate zeiţei Flora, cea care aducea primăvara şi dăruia oamenilor mierea, împreună cu toate seminţele florilor.

În ultima săptămână a Postului, nu­mită Săptămâna Patimilor, timpul se degradează progresiv, sufletele morţilor se întorc acasă, iar Mântuitorul este trădat, chinuit şi ucis. După trei zile de haos şi întu­ne­ric, în care omenirea rămâne fără protecţie divină, se înfăptuieşte miracolul Învierii Domnului (15 aprilie), urmat de actele de purificare din Săptămâna Luminată. În toată această perioadă se fac sacrificii animale, se prepară alimente rituale, se aprind lumini, se crede că animalele vorbesc şi comorile ard. Ceea ce se cunoaşte mai puţin este faptul că, la fel ca în cazul tuturor sărbătorilor de la noi, şi în această zi miracolul Învierii lui Iisus Hristos s-a suprapus peste rituri străvechi de renaştere şi reînviere, provocate de explozia de lumină şi viaţă a primăverii. Nu întâmplător, opt zile mai târziu, pe 23 aprilie este sărbătorit Sângiorz, "sfântul ăl mai mare peste câmpuri", protector al cirezilor şi turmelor. Arhetip al vechilor eroi civilizatori, este considerat, alături de Sâmedru, "străjer al timpului", cel care deschide Anul Nou Pastoral, împărţindu-l în două anotimpuri: vară şi iarnă.

A treia săptămână de după Paşti (30 aprilie – 6 mai) aduce unele dintre cele mai fascinante şi misterioase obiceiuri din Calendarul popular al Românilor: Paparudele şi Caloia­nul. Studii etnologice comparate au demonstrat că în vechime acestea au constituit ritualuri de iniţiere pentru tinerele fete, care, în timp, s-au  transformat în ceremonialuri agrare de primăvară.

Rusaliile (3 iunie), sărbătoare ţinută cu mare fast la 50 de zile după Sfintele Paşti, se regăseşte în mitologia romană ca zi în care se aduceau ofrande florale sufletelor celor ple­caţi. Preluată de geto-daci, această sărbătoare italică a rozelor suportă transformări sub influenţa cultului solar, Rusaliile fiind imaginate drept zâne moarte fecioare care, după ce îşi părăsesc mormintele în Joia Mare şi petrec Paştile cu cei vii, nu mai vor să se întoarcă în lumea lor. Ţăranii se tem nespus de ele, le aduc ofrande, poartă pelin la brâu şi usturoi în sân, înfig un craniu de cal în stâlpul porţii şi intră în jocul magico-ritual al Căluşului, convinşi că doar aşa le pot îmblânzi şi trimite de unde au venit.

Sărbătorile verii
La 40 de zile după Înviere, Calendarul Creştin prăznuieşte marea sărbătoare a Înălţării Domului, iar Calendarul Popular – Ispasul şi Paştile Cailor, încheind astfel ciclul sărbătorilor pascale. Urmează ultima săptămână importantă a calendarului mobil (11-17 iu­nie), o săptămână în care fiecare zi poartă un nume, iar numele ei, până nu demult, era respectat şi temut: Lunea în­curcată, Marţea Trăsnetelor, Miercu­rea Strâmbă, Joia Mânioasă...

Imediat după solstiţiul de vară, moment ce marchează apogeul drumului solar, vin Sânzienele cu noaptea magică a cerurilor deschise şi a dragostei. Sărbătoare solară şi lunară totodată, rămâne tri­butară atât focului, prin făcliile aprinse de feciori şi rotite după cum merge Soarele pe cer, cât şi apei, prin ritualul scăldării în rouă, practicat de tinerele fete. I se mai spune Drăgaica, Ziua Soarelui, Ursina, şi are loc pe 24 iunie.

Zeii focului
Urmează luna lui Cuptor, a spi­ce­lor coapte şi a secerişului, a Racu­lui ce dă înapoi ca zilele de după sol­stiţiu, a Leului mân­dru cu coa­ma de aur. Patronul suprem al aces­tei luni e justiţia­rul Sântilie, zei­tate solară ce se preumblă pe cer într-o trăsură cu roţi de foc, pur­tată de cai înaripaţi şi trăsneşte dra­cii des­cărcând fulgere din bici. Ce­le­brat pe 20 iulie, este anunţat încă de la începutul lunii prin Ana-Fo­ca (1 iulie) şi sărbătoarea Pri­co­pul (8 iulie), zi în care se crede că s-a înecat Luna pe când trecea o pun­te de ceară, încer­când să ajun­gă la Soare spre a-i fi mireasă. Ur­mea­ză Ciurica, o divinitate cum­plit de răzbu­nă­toare, apoi Circovii de Vară, Pâ­liile (19 iulie), Sfân­tul Fo­ca (23 iulie), Ilie Pălie (21 iulie) şi Pantelimon (27 iulie). Este pe­ri­oada cea mai toridă a anului, mar­cată de nenumărate şi se­ve­re in­ter­dic­ţii de muncă, cu sco­pul de a feri recolta de pri­mej­dia secetei şi a focului, iar oa­me­nii de "be­te­şu­guri arzătoare".

Început de An Nou Biblic
Calendarul Popular îi atribuie primei zile a lunii lui Gustar străvechi valenţe totemice. Ziua Ursului, împuiatul Urşilor, sunt denumiri care au ajuns până la noi, relicve ale unor sărbători precreştine care coincideau cu începerea perioadei de îm­perechere a urşilor. Totodată, este ultima zi în care se mai poate lua mierea din stupi, acest aliment sacru din vechime căpătând în astă zi proprietăţi apotropaice şi de vindecare. Pentru creştinii ortodocşi, 1 august înseamnă începerea Postului Sântămăriei Mari, iar ziua de 6 august le aduce Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, revelare a esenţei Sale divine. La fel ca în cazul tuturor marilor zile de peste an, sărbătoarea s-a suprapus peste una mai veche, Probejenia, zi în care se schimbă culoarea codrului, se răcesc apele, copacii plâng pentru că nu-şi mai văd crescând lăstarii, iar berzele pleacă purtând pe aripile lor rândunelele...

Pregătită printr-un post cu reguli stricte în care se fac pelerinaje la mănăstirile cu hramul Adormirii Maicii Domnului şi se pomenesc morţii, Sântămăria Mare luminează data de 15 august a Calendarului Românilor. Până pe 8 septembrie, de Naşterea Precestei (Sân­tămăria Mică), avem un interval de timp extrem de dinamic numit "între Sântămării", în care este situat şi Anul Nou Biblic, cu începere la 1 septembrie, când se presupune că a început Facerea Lumii. Este perioada în care se pregătesc stupii pentru iernat, se leagă magic viţa-de-vie pentru a nu fi prădată de păsări, se încep semă­năturile de toamnă, se  coboară oile de la munte...

Ziua Şarpelui, prag între vară şi iarnă
Marea săr­bă­toare or­to­do­xă prăz­nui­tă pe 14 septembrie, Înăl­ţa­rea Sfin­­tei Cru­ci, este consemnată în Ca­len­da­rul Po­pular sub nu­me­le de Ziua Şar­pelui, prag între va­ră şi iarnă, guvernat de nenu­mă­rate legende şi ritualuri străvechi în care amintirea animalului totem este încă vie. În vechime anul era împărţit în două anotimpuri: vara, cu începere de Alexii (17 martie) şi iarna, ce vine o dată cu "închiderea pământului", la 14 septembrie. Situate în preajma echinocţiilor de primăvară şi toamnă, ambele sărbători se situează sub semnul şarpelui, zeitate preistorică ce marchează pragurile dintre cele două anotimpuri principale, prin intrarea şi ieşirea din hibernare. Datorită faptului că îşi schimbă pielea, şarpele este considerat simbolul renaşterii ciclice a naturii, a vieţii care se reînnoieşte, a eternităţii.

Despre Brumărel se spune că ar fi un fecior frumos cu inima de gheaţă şi că atunci când trece călare peste dealuri, munţi şi câmpii, iarba îngălbeneşte în urma lui, copacii îşi leapădă frunzele, florile mor. În Ca­lendarul Popular al Românilor prima săptămână a lunii octombrie se cheamă "Săptămâna lui Procoavă", după numele sfântului care acoperă iarna pământul cu zăpadă, celei de-a doua i se spune "Săptămâna Satului" şi stă sub semnul lucrului din gospodărie, cea de-a treia e cunoscută ca "Săptămână a Lucinului", în amintirea zeului protector al lupilor, iar ultima e Săptămâna lui Sâmedru, zeitate însemnată a Panteonului românesc, peste care s-a suprapus praznicul Sfântului Mucenic Dimitrie.

Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei
Lunii no­iembrie i se spune Brumar, Promo­rar sau Vi­nar. Este vre­mea în care mustul se transfor­mă în vin, li­coa­rea be­ţii­lor ri­tuale în­chi­nate zeului trac Dio­ny­sos. Una dintre cele mai importante sărbători este Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, numită în Calendarul Popular "Arhanghelii". În satele noastre sărbătoarea ţine trei zile, de pe 8 până pe 10 noiembrie, timp sacru în care femeile împart de pomană, aprind lumânări şi îndeplinesc rânduiala cuvenită Moşilor de Arhangheli. 

Vestind nu numai Naşterea Mântuitorului ci şi sfârşitul anului, Postul Cră­ciunului poartă amprenta unor străvechi sărbători solare dominate de ri­tualuri de purificare, de magie premaritală, de numeroase practici ora­cu­lare şi de propiţiere. Lăsatul Secului de Dulcele Toamnei are loc pe 13 no­iembrie, zi hotar ce deschide un interval de timp marcat de o intensă sacralitate. Cele mai importante sărbători ale postului lui Brumar sunt Ovidenia (21 noiembrie), când comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul iar femeile dau de pomană "lumina de veci", şi Sântandreiul (30 noiembrie), ce stă sub semnul vrăjilor şi al practicilor magice de alungare a strigoilor.

Timpul îmbătrânit adună colindătorii
În Ca­len­da­rul Po­pular, lunii De­cem­brie, se spune "In­drea", "Un­drea" sau "An­drea" şi este cea care pa­tronează săr­bătorile în cinstea mor­ţii şi re­naş­terii Zeului An. Timpul îm­bă­trânit adună colindătorii în ziua de Moş Nicolae pentru a ordona haosul provocat de agonia sa. Eficienţa rituală a colindelor este de netăgăduit. Bătrânul An moare şi renaşte de Crăciun, reface echilibrul lumii şi al vieţii, revi­gorează timpul şi fertilizează pământul, iar în drumul lui circular şi fără de sfârşit adună poveşti nemaiauzite despre străvechi zeităţi autohtone, despre timpul cel mai bun pentru culesul plantelor magice, pentru peţit şi logodit, pentru aflarea ursitei şi dezlegarea norocului...