Copiii... încă se mai jucau pe-acolo, printre automobile fiind din când
în când apostrofaţi şi uşuiţi că le deranjau vopseaua. Le mai rămăsese
un locşor doar al lor. Vreo două tufe de boscheţi între care copiii
făcuseră o uşă împletită din nuiele încropindu-şi o cazemată. Acolo
ţineau căţelele cu pui şi tot acolo era şi rastelul de arme (bâtele pe
care le ţineau de pe la Crăciunul trecut şi pe care şi le puneau ţanţoşi
pe umeri umblând prin jurul blocului). Ultimul refugiu. Dar a căzut şi
el sub cupa buldozerului. Totul e frumos, nivelat, pietruit, betonat...
La ce ne mai trebuie iarbă? La ce ne mai trebuie copii? Şi ei, copiii,
trebuie să ştie că n-au nevoie de iarbă, n-au nevoie de joacă. Au nevoie
de maşini bengoase ca ei să devină beton.
(...)
http://www.jurnalul.ro/stire-pagina-de-suflete/ultima-cazemata-524882.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!