Se făcea că aveam în jur de 6-7 ani, cred (până-n 10 oricum) şi că îmi
petreceam mare parte din vacanţele de vară într-un sătuc mititel aflat
la 28 de kilometri de Focşani in care bunicii mei îşi trăiau liniştiţi
viaţa. Liniştiţi e prea dur acum. Făceau asta până să apar eu, dar
continuăm:
Întotdeauna, în acea perioadă, acolo se strângeau foarte mulţi copii de
vârsta mea (ştiu ştiu, aşa a început şi copilăria voastră). Majoritatea
veneau de drag, alţii trimişi cu forţa de părinţi (unii spuneau că-i
ameninţă cu ţiganii sau că-i bat cu cureaua dacă nu vin), iar o parte
dintre ei chiar acolo locuiau.
Ziua toată mi-o petreceam pe-afară. N-aveam stare şi, deşi era o căldură
toropitoare, parcă nu-mi venea să stau plictisindu-mă în casă.
Chemam doi-trei copii şi ieşeam să ne jucăm. Şi noi nu ne jucam ca voi
ăştia, cu mingi, chietri, alergând sau escaladând nu ştiu ce deal de
pe-acolo. Noi eram 'ăi mai bravi. Noi ne jucam cu focul! De aici cred că
şi înclinaţia mea spre a fi puţin piroman câteodată. Şi nu ne jucam
oricum. Noi topeam!
Căutam de zor baterii stricate de maşini. Trebuie să ştiţi că oricât de
departe de era noastră s-a întâmplat asta, oricât de cucuieţi erau în
deal şi oricâte poveşti cum că şi-ar fi rupt foamea gâtul pe-acolo erau,
tot existau maşini pe atunci. Şi oricât de rupt de lume era satul ăla,
tot erau oameni care aruncau sau uitau bateriile pe unde apucau.
Deci, le căutam, le desfăceam şi luam
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!