Faptul că o revistă de talia National Geografic s-a aplecat asupra noastră, a cercetaşilor, ne-a încântat (şi felicitări cercetaşilor din Miercurea Ciuc) şi ne onorează, dar…câţi citesc National Geografic, în România…????!
Cercetăşia la Paşcani are o istorie legată de anul 2007.
De formare, asistent medical, apoi economist, doar întâmplarea (şi cum nimic nu e întâmplător pe lumea asta) a făcut posibilă participarea în mai 2007, imediat după ce absolvisem un master în Studii Europene (pe care la vremea aceea îl găseam total inutil) la un program numit Euro-ecole Nantes Franţa şi ca acesta să rămână fără unul din organizatori, iar cel de-al doilea să fie aflat cu bursă acolo, mi-a schimbat existenţa, pot spune fără teamă de a greşi. L-am susţinut iniţial necondiţionat, în ţară, ca trainer al părinţilor care urmau să-şi trimită copiii acolo şi ca observator al repetiţiilor la programul artistic ce urma a fi susţinut.
Implicarea comunităţii, a societăţii civile în procesul educaţional (părinţi, ONG-uri) şi modul de predare al unei materii (celula la biologie era predată în natură, şi nu în sala de clasa) m-au fascinat.
Copiii noştri cu care am fost acolo, deşi la o vârstă relativ mică (9-11 ani) au fost adevăraţii eroi, noi fiind singura delegaţie din România din cele 22 prezente la manifestare. Paşcaniul însemna ceva…
Am descoperit un alt mod de a educa copiii, unul înclinat spre latura practică cu implicarea activă a acestora, şi revenind în România, păstrând amintirea celor văzute şi petrecute acolo, ne întrebam stupid ce ar putea ei face acum.
În august 2007 a urmat concediul cu familia in Delta Dunării şi distanţa Tulcea - Sulina am petrecut-o pe vapor în compania unui grup de cercetaşi care ulterior au campat pe malul mării şi cu care ne-am însoţit întâmplător (sau nu) pe tot parcursul sejurului în Sulina.
Tineri frumoşi, inteligenţi, cu eşarfe la gât, cu chitări şi foc de tabără, cu corturi ne-au fascinat şi mi-am spus că trebuie să înfiinţăm şi la Paşcani Cercetasii.
Paşcaniul e fără îndoială un oraş mic, cu aproximativ 40 000 de locuitori, fără prea multe alternative la activităţile şcolare desfăşurate la palatul copiilor, poate un club sportiv cu fotbal şi rugby.
Înfiinţarea la Paşcani a Cercetaşilor României a devenit un deziderat atins doi ani mai târziu.
În 4 iulie 2009, cu ocazia zilelor oraşului Paşcani ne-am întâlnit grupul de iniţiativă.
Pentru a porni la drum într-un asemenea demers e nevoie de o perioadă intensă de informare, de expectativă în vederea găsirii unui anumit profil de adult dispus să rupă puţin din timpul său liber, cu o competenţă cât de mică în lucrul cu copiii, fie doar şi cu cei de acasă.
Soţul meu a acceptat necondiţionat. Apoi am găsit trei cadre didactice, din care a rămas doar unul. A urmat întâlnirea la zilele oraşului, când Laura Hen abia terminase sesiunea şi a venit la întâlnirea pregătită de mine. Eram atunci cinci adulţi dispuşi să încerce.
Reuşita unui grup constă în omogenitatea acestuia. Noi am avut această şansă. Ar fi păgubos ca cel care începe un asemenea demers să caute oameni pe calapodul lui. Ideea ar fi unitate în diversitate (ca la UE).
E nevoie de cineva: - amuzant, care să facă atmosferă
- cu aptitudini fizice verificate în antrenamente şi activităţi sportive
- meticulos, organizat şi cu înclinare spre detaliu
- competent în lucrul cu copiii
- suficient de persuasiv pentru a-i aduna pe toţi la un loc.
Unul din liderii noştri de bază a spus din capul locului că vrea să vadă dacă trece testul dormitului la cort, abia după aceea va spune dacă rămâne sau nu la cercetaşi.
Am avut mari emoţii, mai ales că o furtună din timpul taberei de pedagogie ne-a smuls cortul de care eram vinovată, şi eu mă gândeam că deja pleacă acasă. S-a dovedit un test trecut cu brio.
Cine îşi imaginează cercetăşia făcută de pe tocuri, din spatele unui birou sau catedră, cu mâna pe telefon, ar trebui să se mai gândească la această opţiune. S-ar minţi pe el în primul rând şi apoi nu ar avea dreptul să-i mintă nici pe alţii (copiii aici).
Tocurile pot fi înlocuite cu bocanci, biroul cu cortul, poşeta cu rucsacul şi…să nu uite chitara. E foarte important! Apoi seara…un foc de tabără cu mărturisiri ce poartă amprenta unui „De ce fac asta?!”.
Trebuie să trăieşti măcar odată aceste lucruri ca să poţi deschide o portiţă spre cercetăşie şi apoi vă veţi îndrăgosti iremediabil de ea (s-a întâmplat şi altora :)).
În familia noastră eram deja patru cercetaşi convinşi, apoi copiii noştri şi-au adunat colegii, prietenii şi vecinii de pe stradă.
Adulţii doritori am început primele întâlniri. Unii circumspecţi, alţii temători, nu ştiam ce să facem sau ce ar trebui să facem. Cu toţii păream dornici să învăţăm.
Roata era inventată. Nu era cazul să o reinventăm noi, era doar cazul să o punem să se învârtă şi să îi învăţăm şi pe alţii.
Perspectiva taberei de pedagogie de la Comăneşti a venit într-un moment cum nu se putea mai bun. Eram în perioada concediilor şi câţiva dintre noi chiar aşteptau o provocare. Se anunţa şi distracţie, aşa că ni s-au alăturat nişte amici, care au zis să vedem şi noi ce-i acolo, după care mai vedem. Apoi alte două persoane care vedeau lipsa de timp ca pe un impediment de a fi alături de noi, am fost surprinsă; au venit. Motivaţia? Copilul lor era membru ONCR.
E bine să căutăm să aducem la cercetaşi adulţi nu ocupaţi, ci foarte ocupaţi. De ce? Pentru că aceia ştiu să folosească timpul cu o eficienţă maximală şi acel timp (...)
Continuare: http://www.scoutingseeds.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!