de Mag Dalen
http://tarotikon.blogspot.com/2010/11/happy-ziua-mortilor.html
Happy Ziua Morţilor
<http://tarotikon.blogspot.com/2010/11/happy-ziua-mortilor.html>
Spre seară, cu buchete uriașe de crizanteme multicolore în brațe și o
traistă plină de lumânări.
Până la cimitir mă ținea de mână, așa cum numai ea știa. Îmi spunea
povești despre cei spre care ne îndreptam, îmi povestea de viață și de
moarte, de luptă, de curaj, de dragoste, de familie, de îngeri și de
Dumnezeu, dar după ce intram în spațiul îngrădit în care moartea își
legăna copii în leagăne de pământ și beton, îmi dădea drumul de mână și
mă lăsa să descopăr fără frică aleile luminate de mii de lumânări și
umbrite de oamenii purtați acolo de dorul greu al îndepărtării
definitive. Mergeam des la cimitir, la locul străbunicilor mei, așadar
cunoșteam pe de rost crucile cu fotografiile celor ce au fost. Tuturor
le știam poveștile…
Azi aș asemăna acel parcurs cu o derulare a mausului pe o pagină de
facebook: chipuri încremenite, aceleași de fiecare dată, mai mult sau
mai puțin cunoscute, imagini alese dintr-un album generos din care alegi
o singură imagine a stării de grație, întrebări, eschive, trecere,
interes, ignoranță, viață, zbatere și în cele din urmă, moarte. Un
mormânt, o cruce cu numele scris cu o caligrafie specifică, vase
improvizate pentru buchetele de flori artificiale, felinare meșteșugite
după modele fistichii și, peste toate, aerul primei zi de noiembrie.
Aprindeam lumânările bolborosindu-mi furia și refuzul în fața
inevitabilului. Nu-mi era teamă de moarte, ci de alegerile ei nebunești.
Atunci, ca și acum, o vroiam tot timpul lângă mine, chiar dacă știam că
într-o zi, peste ani, voi face același drum fără ea, către ea. Temerea
îmi era amplificată de una din certitudinile cu care m-am născut, aceea
că sunt foarte puțini cei care te vindecă de singurătate și de frică de
moarte.
Ziua morților avea pentru copilul din mine o dublă semnificație, pentru
că după ceremonialul de la cimitir, mă întorceam acasă, iar în fața
porții (la cartierul general al copiilor de pe stradă), mă așteptau toți
prietenii să ne jucăm de-a monștrii, vrăjitorii și alte personaje
tragi-comice. Era o super distracție, în care fiecare își lua rolul în
serios.
De multe dăți, jocul se muta în casa nelocuită a lui Bărcuțeanu, unui
tâmplar bătrân, care nu meșterea decât coșciuge. Era inventiv, lădițele
pentru morți concepute de el erau diferite ca modele, mărimi și
decorațiuni, iar pe lângă creativitate, era atât de dedicat meseriei,
încât făcea sicrie de dragul sicrielor, fără comandă, ceea ce ducea la
acumularea unui stoc generos de marfă, pe care o depozita cu
prețiozitate în casa nelocuită, de deasupra atelierului. În aceste
camere funebre ne jucam "de-a ascunselea", în care doar eu aveam curajul
să mă ascund în sicriele aliniate și sprijinite în picioare.
Nu mă găsea nimeni, pentru că niciunul dintre cei prinși în joc nu
trecea dincolo de ceea ce credeau a fi „în siguranță" și „în viață".
Între timp, nu cred că m-am schimbat foarte mult. Încă mă ascund în
locuri inaccesibile, la granița dintre lumi și atitudini.
Cine nu e gata?
