Clipe de bucurie pentru copiii în suferinţă
Societate - Sorina STAICULESCU(citeste alte articole de acelasi autor »)
Au venit doar opt. Patru au rămas în saloane, netransportabili: un copilaş cu tumoră craniană, altul cu tumoră non-Hodgkin, iar doi cu anemie severă. Nici ceilalţi nu se simt prea bine. De dimineaţă au primit porţia amară de perfuzii cu citostatice, iar peste numai o oră, va trebui să fie înapoi în spital, pentru tratamentul cu antibiotice. Nu au, aşadar, prea mult timp la dispoziţie, se gândesc copilaşii, uitându-se la halatul scrobit al asistentei Janeta Yazji, „cerberul“ lor în această zi. Trebuie să profite de orice secundă. Iar întrebarea-cheie a părintelui Marcel Răduţ, „Cine vrea baloane?“, îi înviorează pe loc.
Intră pe poarta parcului în şir indian. Cu baticuţe pe cap ori cu flexurile învelite în bandaje, majoritatea palizi şi slăbiţi, purtaţi de mame de mână sau în braţe. Par obosiţi, nedormiţi, nesiguri. Şi, totuşi, ochii le strălucesc. Sunt departe de saloanele mirosind a boală, de pereţii - altădată albi - scrijeliţi la infinit de mânuţele înţepate de ace, departe de aerul greu, încins de căldură şi suferinţă. Departe de spital, de halatele albe, de locul acela care, de luni sau ani, le-a devenit casă: Secţia de hematologie şi oncologie pediatrică a Spitalului de Urgenţă.
Acum, aici, în parc, agăţaţi de baloane colorate, cu petice de soare urmărindu-i pe alei, cei opt copii bolnavi de cancer pot deveni, pentru o oră, aşa cum îşi doresc în fiecare ceas: copii obişnuiţi.
Pentru că sunt copii
Grupul de suport a fost ideea părintelui capelan din Spitalul de Urgenţă, Marcel Răduţ. Nu sunt puţini cei care au avut ocazia să intre în Secţia de oncologie pediatrică sau cei care au aflat că există acolo suflete mari, prizoniere în trupuri mici, firave, măcinate de boală. Impulsul a fost firesc: au vrut să ajute, să aline, să mângâie. La îndemnul părintelui - „pentru că am vrut să îi determin cumva să vadă suferinţa şi, mai ales, ce înseamnă pentru suflet facerea de bine“, mărturiseşte preotul capelan - cei interesaţi au început să vină, voluntar, să-i viziteze pe micuţii pacienţi, să împartă orele cu ei, citindu-le poveşti sau arătându-le cum să deseneze un copac. Sau mergând, acum, în parc, cu ei, oferindu-le atât cât poate un om obişnuit: un suc, baloane, acadele.
„Am venit aici din motive simple, deloc complicate“, zâmbeşte cu blândeţe doamna Ionescu, îmbrăţişând dintr-o privire copilaşii strânşi în jurul a două mese de la debarcader. Plimbarea s-a terminat, iar acum micuţii se bucură de porţii uriaşe de mititei cu muştar şi sucuri din belşug. „Pentru că ştiam că au nevoie de ajutor; pentru că şi eu am primit ajutor când am avut nevoie; pentru că e păcat să sufere nişte copii fără vină; pentru că nu am copii şi îi iubesc pe toţi din jurul meu; pentru că ştiam de mai multă vreme situaţia lor şi am găsit în sfârşit curajul să urc până la ei, pe secţie; pentru că îmi dau seama de lipsurile din spital. Şi pentru că sunt copii, iar orice om cu suflet iubeşte copiii“.
Ionela - leucemie, Vlăduţ - leucemie, Radu - ...
Au terminat de mâncat. Acum se joacă liniştiţi cu baloanele şi alte jucării primite în dar, sub privirile atente ale adulţilor - mămici şi voluntari. Gemenii Alexandru şi Andrei, de doi ani şi opt luni, supăraţi că au ajuns din nou în spital, cu hemofilie. Ben, de 11 ani, recunoscut de toţi micuţii de pe secţie ca lider de grup - cu leucemie acută limfoblastică. Dragoş, de numai doi ani şi cinci luni, cu ochii incredibil de mari şi negri şi diagnostic prezumtiv de leucemie. Octavian, de cinci ani şi jumătate, iar de doi ani luptându-se chinuitor cu leucemia. Vlăduţ, în vârstă de patru anişori şi nouă luni, ai cărui ochi ard de febră, aşa cum i se întâmplă de fiecare dată după citostatice. Radu, care, din cei 11 ani de viaţă, pe ultimii cinci i-a petrecut în spitale, între cure de chimioterapie. Şi Ionela, de doar 12 ani, chipul perfect desprins din icoană, de preafrumoasă tristeţe, a cărei copilărie a fost umbrită brusc, acum zece luni, de aceeaşi cumplită sentinţă: leucemie limfoblastică.
De dragul lor au mers vineri în parc părintele Răduţ, Cristi, coordonatorul grupului de voluntari, doamna Ionescu, Floriana, Carla, Sorin şi Remus, de la Clubul Pro Democraţia. Şi domnul Nicolae Buzatu, care, emoţionat şi încă îndurerat, a mărturisit că, până acum un an, când i-a murit fiul de 19 ani, nu s-a gândit niciodată că ar putea fi capabil de astfel de gesturi. Tragedia însă l-a schimbat. Iar de atunci nu trece săptămână să nu „comită“ un act de caritate. În special pentru copii.
Dorinţa lui Auraş
Ochii lui Vlăduţ sunt congestionaţi - febra e în creştere. Asistenta nu mai rabdă: îl ia cu mamă cu tot, înapoi la spital. La fel şi pe gemenii Alexandru şi Andrei, destul de slăbiţi de la efort. Alina Bratu, studentă la medicină şi voluntară la Secţia de oncopediatrie de câţiva ani, îi priveşte din urmă, îngrijorată. Îi cunoaşte pe micuţi încă din primele zile de când au ajuns pe secţia de la etajul zece. S-a lipit de ei imediat, aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi copii. A fost acolo să le aline durerea, atunci când s-au simţit rău. Sau să se joace împreună, când lacrimile li s-au uscat. Şi totuşi, uneori, atunci când soarta a vrut să fie altfel, sufletul ei a hohotit, nemaiputând cuprinde tristeţea.
„N-am să-l uit niciodată pe Auraş“, zâmbeşte Alina blând, la amintirea trupşorului firav, pe care îl purta adesea în braţe, atunci când nu mai era capabil să stea pe picioare. „Avea doar 12 ani, dar am învăţat de la el mai multe decât în toată viaţa mea... Era un copil extraordinar de bun, de generos, îşi împărţea fiecare bucăţică de pâine cu copiii de aici. Nu venea nimeni din familie să-l vadă decât sora lui. Iar pentru ea, strângea bănuţii pe care îi dădeam eu să-şi ia jucării, pentru a-i face mici cadouri...“. Alina se uită dincolo de perdeaua de copaci, în gând revenindu-i chipul chinuit al băiatului. „Nu l-am auzit niciodată plângându-se de dureri, absolut niciodată. Iar în ultimele zile când l-am văzut, zicea că singura lui dorinţă era să îşi vadă mama, să vină la el măcar o dată. Din păcate, a murit fără să i se împlinească dorinţa“, încheie Alina povestea.
Vineri, în Parcul „Romanescu“, o mână de oameni şi-au potolit dogoarea sufletului. Întâi copilaşii chinuiţi de boală, evadând o oră dintre zidurile încinse de suferinţă ale spitalului. Apoi, oamenii de suflet, care au simţit că le pot face plăpândelor fiinţe o bucurie. Puţini aceştia din urmă, deocamdată. Dar, cine ştie, poate, cu vremea, tot mai mulţi vor învăţa, cum spune părintele Răduţ, cât cântăreşte facerea de bine.
Intră pe poarta parcului în şir indian. Cu baticuţe pe cap ori cu flexurile învelite în bandaje, majoritatea palizi şi slăbiţi, purtaţi de mame de mână sau în braţe. Par obosiţi, nedormiţi, nesiguri. Şi, totuşi, ochii le strălucesc. Sunt departe de saloanele mirosind a boală, de pereţii - altădată albi - scrijeliţi la infinit de mânuţele înţepate de ace, departe de aerul greu, încins de căldură şi suferinţă. Departe de spital, de halatele albe, de locul acela care, de luni sau ani, le-a devenit casă: Secţia de hematologie şi oncologie pediatrică a Spitalului de Urgenţă.
Acum, aici, în parc, agăţaţi de baloane colorate, cu petice de soare urmărindu-i pe alei, cei opt copii bolnavi de cancer pot deveni, pentru o oră, aşa cum îşi doresc în fiecare ceas: copii obişnuiţi.
Pentru că sunt copii
Grupul de suport a fost ideea părintelui capelan din Spitalul de Urgenţă, Marcel Răduţ. Nu sunt puţini cei care au avut ocazia să intre în Secţia de oncologie pediatrică sau cei care au aflat că există acolo suflete mari, prizoniere în trupuri mici, firave, măcinate de boală. Impulsul a fost firesc: au vrut să ajute, să aline, să mângâie. La îndemnul părintelui - „pentru că am vrut să îi determin cumva să vadă suferinţa şi, mai ales, ce înseamnă pentru suflet facerea de bine“, mărturiseşte preotul capelan - cei interesaţi au început să vină, voluntar, să-i viziteze pe micuţii pacienţi, să împartă orele cu ei, citindu-le poveşti sau arătându-le cum să deseneze un copac. Sau mergând, acum, în parc, cu ei, oferindu-le atât cât poate un om obişnuit: un suc, baloane, acadele.
„Am venit aici din motive simple, deloc complicate“, zâmbeşte cu blândeţe doamna Ionescu, îmbrăţişând dintr-o privire copilaşii strânşi în jurul a două mese de la debarcader. Plimbarea s-a terminat, iar acum micuţii se bucură de porţii uriaşe de mititei cu muştar şi sucuri din belşug. „Pentru că ştiam că au nevoie de ajutor; pentru că şi eu am primit ajutor când am avut nevoie; pentru că e păcat să sufere nişte copii fără vină; pentru că nu am copii şi îi iubesc pe toţi din jurul meu; pentru că ştiam de mai multă vreme situaţia lor şi am găsit în sfârşit curajul să urc până la ei, pe secţie; pentru că îmi dau seama de lipsurile din spital. Şi pentru că sunt copii, iar orice om cu suflet iubeşte copiii“.
Ionela - leucemie, Vlăduţ - leucemie, Radu - ...
Au terminat de mâncat. Acum se joacă liniştiţi cu baloanele şi alte jucării primite în dar, sub privirile atente ale adulţilor - mămici şi voluntari. Gemenii Alexandru şi Andrei, de doi ani şi opt luni, supăraţi că au ajuns din nou în spital, cu hemofilie. Ben, de 11 ani, recunoscut de toţi micuţii de pe secţie ca lider de grup - cu leucemie acută limfoblastică. Dragoş, de numai doi ani şi cinci luni, cu ochii incredibil de mari şi negri şi diagnostic prezumtiv de leucemie. Octavian, de cinci ani şi jumătate, iar de doi ani luptându-se chinuitor cu leucemia. Vlăduţ, în vârstă de patru anişori şi nouă luni, ai cărui ochi ard de febră, aşa cum i se întâmplă de fiecare dată după citostatice. Radu, care, din cei 11 ani de viaţă, pe ultimii cinci i-a petrecut în spitale, între cure de chimioterapie. Şi Ionela, de doar 12 ani, chipul perfect desprins din icoană, de preafrumoasă tristeţe, a cărei copilărie a fost umbrită brusc, acum zece luni, de aceeaşi cumplită sentinţă: leucemie limfoblastică.
De dragul lor au mers vineri în parc părintele Răduţ, Cristi, coordonatorul grupului de voluntari, doamna Ionescu, Floriana, Carla, Sorin şi Remus, de la Clubul Pro Democraţia. Şi domnul Nicolae Buzatu, care, emoţionat şi încă îndurerat, a mărturisit că, până acum un an, când i-a murit fiul de 19 ani, nu s-a gândit niciodată că ar putea fi capabil de astfel de gesturi. Tragedia însă l-a schimbat. Iar de atunci nu trece săptămână să nu „comită“ un act de caritate. În special pentru copii.
Dorinţa lui Auraş
Ochii lui Vlăduţ sunt congestionaţi - febra e în creştere. Asistenta nu mai rabdă: îl ia cu mamă cu tot, înapoi la spital. La fel şi pe gemenii Alexandru şi Andrei, destul de slăbiţi de la efort. Alina Bratu, studentă la medicină şi voluntară la Secţia de oncopediatrie de câţiva ani, îi priveşte din urmă, îngrijorată. Îi cunoaşte pe micuţi încă din primele zile de când au ajuns pe secţia de la etajul zece. S-a lipit de ei imediat, aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi copii. A fost acolo să le aline durerea, atunci când s-au simţit rău. Sau să se joace împreună, când lacrimile li s-au uscat. Şi totuşi, uneori, atunci când soarta a vrut să fie altfel, sufletul ei a hohotit, nemaiputând cuprinde tristeţea.
„N-am să-l uit niciodată pe Auraş“, zâmbeşte Alina blând, la amintirea trupşorului firav, pe care îl purta adesea în braţe, atunci când nu mai era capabil să stea pe picioare. „Avea doar 12 ani, dar am învăţat de la el mai multe decât în toată viaţa mea... Era un copil extraordinar de bun, de generos, îşi împărţea fiecare bucăţică de pâine cu copiii de aici. Nu venea nimeni din familie să-l vadă decât sora lui. Iar pentru ea, strângea bănuţii pe care îi dădeam eu să-şi ia jucării, pentru a-i face mici cadouri...“. Alina se uită dincolo de perdeaua de copaci, în gând revenindu-i chipul chinuit al băiatului. „Nu l-am auzit niciodată plângându-se de dureri, absolut niciodată. Iar în ultimele zile când l-am văzut, zicea că singura lui dorinţă era să îşi vadă mama, să vină la el măcar o dată. Din păcate, a murit fără să i se împlinească dorinţa“, încheie Alina povestea.
Vineri, în Parcul „Romanescu“, o mână de oameni şi-au potolit dogoarea sufletului. Întâi copilaşii chinuiţi de boală, evadând o oră dintre zidurile încinse de suferinţă ale spitalului. Apoi, oamenii de suflet, care au simţit că le pot face plăpândelor fiinţe o bucurie. Puţini aceştia din urmă, deocamdată. Dar, cine ştie, poate, cu vremea, tot mai mulţi vor învăţa, cum spune părintele Răduţ, cât cântăreşte facerea de bine.
