Jurnalul National: "Cireşarii", visul etern al adolescenţei

Miercuri, a treia carte din seria CIRESARII, cu Jurnalul National

http://www.jurnalul.ro/stire-biblioteca-pentru-toti/ciresarii-visul-etern-al-adolescentei-549160.html

"Cireşarii", visul etern al adolescenţei

În "Roata norocului", eroii-prieteni recuperează nepreţuitele tanagrale

de Clara Margineanu

Romancier, eseist, ziarist, Constantin Chiriţă este autorul romanului "Cireşarii", cel de-al doilea best-seller din literatura română, scris în perioada comunistă, după "Toate pânzele sus" al lui Radu Tudoran (1954). Primul volum, "Cavalerii florii de cireş" (intituat iniţial "Teroarea neagră") a apărut în 1956, iar următorul, "Castelul fetei în alb", în 1958, urmându-le cronologic, "Roata norocului", "Aripi de zăpadă" (iniţial "Teroarea albă") şi "Drum bun, Cireşari!".

Adolescenţii de pe Strada Cireşului au fost modele ale câtorva generaţii de cititori tineri, romanul fiind reeditat cu succes de mai multe ori şi fiind ecranizat pentru televiziune în anii '70, în regia lui Andrei Blaier.

"Cireşarii" întruchipează spiritul de echipă şi prietenia nobilă. Împreună funcţionează ca un mecanism perfect, au aptitudini complementare, sunt uniţi, deci invincibili. Cititorii din toate timpurile au fost cuceriţi de asemenea modele cu care s-au identificat, dacă amintim doar prieteniile din romanele lui Karl May sau spiritul de solidaritate din echipajele cărţilor scrise Jules Verne.

"Cireşarii" este cartea unei vârste, situate de autor între 12 şi 16 ani, când adolescenţii au nevoie de modele, de valori şi de repere morale, deci de cărţi care îi pot face să viseze, cărţi care să le reprezinte vârsta şi aspiraţiile. Eroii cărţii, Ursu, Victor, Ionel, Tic, Dan, Maria sau Lucia sunt la vârsta cititorilor lor, aventurile pline de dinamism şi neprevăzut sunt credibile şi prin faptul că se petrec într-un oraş generic din România. "În mintea cititorului, clipele de vis devin clipe grave de înţelegere a marilor adevăruri", cum spunea Constantin Chiriţă. Toate aceste caracteristici explică faptul că succesul neegalat al romanului a determinat o puternică mişcare între adolescenţi, identificarea lor cu personajele a mers până în concretizare, înfiinţându-se cercuri de tineret, expediţii, cluburi, numite "Cireşarii". Substanţa sensibilă din care este alcătuită cartea este chiar sufletul copilului aflat la graniţa adolescenţei. Generaţii succesive s-au bucurat de lectura cărţii, personajele erau iubite până la idolatrie, iar cireşarii devin substantiv comun. Poveşti imaginate, zâne inventate, plăsmuiri din visul etern al adolescenţei au înnobilat, prin mâna sigură a lui Constantin Chiriţă, anii în care se dansa pe frânghia subţire a războiului rece. Succesul "Cireşarilor" vorbeşte despre forţa literaturii, despre impacul decisiv al lecturii cu structura mentală fragilă şi emoţională a tinerilor care, învăţînd să viseze frumos, au trăit frumos.

În anul 1972, seria "Cireşarilor" apăruse în aproape un milion de exemplare. Această cifră dă seamă despre atmosfera editorială a timpului când cărţile se vindeau, se cumpărau, se citeau, erau preţuite şi iubite. Literatura pentru copii îşi trăia un adevărat moment de glorie.

În primul volum, profitând de liniştea unor zile din vacanţa de vară, într-un orăşel în care ,,zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele", câţiva tineri frumoşi şi luminoşi porneau în căutarea aventurii pline de mister pentru a descoperi adevăruri. Arsenalul lor era simplu: un rucsac, o lanternă, o barcă de cauciuc, prietenie şi încredere.

Titlul ,,Drum bun, Cireşari!" care încheie seria conţine îndemnul ca ei să meargă mai departe, spre împlinirea fiecărui destin. Povestea din acest volum se petrece la malul Mării Negre, unde Ionel, ascultând poveştile bătrânului Eftimie, află despre un naufragiu în urma căruia ar exista un singur supravieţuitor, care trăieşte în Delta Dunării. Ionel îl caută, îl găseşte, cei doi fac o plimbare cu barca, în timpul căreia zăresc două coloane de marmură. Este convocată echipa celorlalţi cireşari pentru a descoperi împreună misterul. Pornesc de la presupunerea că ar fi existat acolo un palat, dar au parte în final de o descoperire istorică, mormântul "marelui poet din Sulmona, neasemuitul cântăreţ al gingăşiilor şi tristeţilor, rază de lumină în Roma, umbră a nopţii pe malurile Pontului. Ovidiu". O altă vacanţă a cireşarilor, ultima consemnată de autor, îşi găsise utilitatea, sensul, semnificaţia. "Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul/ Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent./ O, tu, ce treci pe-aicea, dac-ai iubit vreodată,/ Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin!" Sepulcrum Ovidii. Epitaful lui Ovidiu... Descoperirea cireşarilor i-a redus la tăcere, Ionel a înţeles de ce a trebuit să asculte poveştile fascinante ale bătrânului Eftimie şi de ce a avut pornirea puternică de a-l găsi pe supravieţuitor. "Se lăsă o tăcere grea, ca o rugă imensă a istoriei. Într-un târziu, se rostiră primele vorbe. Apoi altele, altele. Înfiorări, emoţii, gânduri... Cireşarii ţeseau pânza de mai târziu a amintirii."

Personajele lui Constantin Chiriţă s-au multiplicat în milioane de cireşari. Ei s-au maturizat, au devenit foşti cireşari, dar pot răspunde şi în somn care a fost cartea copilăriei lor. Constantin Chiriţă a primit la vremea aceea sute de scrisori de la copiii care, citindu-i cărţile, au crezut în eroii-prieteni ca în fiinţe vii.

http://www.jurnalul.ro/stire-biblioteca-pentru-toti/un-om-frumos-e-greu-de-invins-548777.html

Scriitorul a creat personaje după "chipul" copiilor săi nenăscuţi încă
de Clara Margineanu

Constantin Chiriţă a fost căsătorit cu scriitoarea de origine germană, ori­gi­nară din Timişoara, Gertud Gregor, împreună cu care a avut trei copii. Într-un interviu acordat lui Florin Mugur, publicat în revista Argeş (1972), Constantin Chiriţă spune: "Ne-am crescut copiii lăsându-i să-şi trăiască firesc atât copilăria, cât şi adolescenţa. Nu au învăţat să citească de timpuriu. Calităţile lor, cu care mă mândresc, sunt calităţi morale. Nu mint, nu înşală, nu sunt niciodată falşi".

Gertud Gregor şi Constantin Chiriţă s-au întrebat dacă este înţelept să le spună copiilor lor că viaţa este uneori rea, vicleană, strâmbă. Au decis că este mai bine să nu le tulbure copilăria cu asemenea griji, să îi lase să crească simplu, frumos, sincer. "Şi nu vor fi nepregătiţi pentru viaţă, nu. Un om frumos e foarte greu de învins", continuă Constantin Chiriţă în acelaşi interviu.

Cu această convingere a scris "Cireşarii", propunând cititorilor tineri modele de puritate, inteligenţă, romantism, bucurie de a trăi şi de a descoperi, ştiind că, atunci când se vor maturiza, vor fi puternici. "Mă gândesc cât de necesară este această literatură într-o lume ca a noastră, care este destul de pragmatică şi economică şi organizată - vorbesc de lumea în general -, cât de multă dorinţă de frumos există în această lume, gândindu-mă în acelaşi timp la o mare densitate a cărţii", îi spunea Constantin Chiriţă lui Nicolae Prelipceanu, în 1973. ("Romanul românesc în interviuri", Editura Mi­nerva, 1985)

Dacă "Cireşarii" sunt atemporali, desigur, tot ce credea autorul lor este valabil şi astăzi. Tine­rii cititori nu-i mai pot scrie scrisori prozatorului, cum a făcut cândva o fetiţă: "Am citit cu foarte multă plăcere «Cireşarii». Aş fi vrut să continuaţi până îşi găsesc un loc în viaţă". Locul şi l-au găsit, sunt oameni maturi şi ne mişcăm printre ei. Sunt oameni care au aflat la timp, ima­ginându-şi, dacă nu cumva chiar au trăit, din volumul al treilea, "Roata norocului", că nimic nu e mai frumos decât umbra nopţii, vara.

Atunci când fluieră o mierlă, copacii sunt înmiresmaţi şi e atât de linişte, încât se aude inima bătând. "Apoi te uiţi la cer şi vezi cum cade o stea şi iar ţi se face frică şi te ghemuieşti la un piept care nu şovăie. Şi fără să fi vrut anume, asculţi bătăile unei inimi... Şi-ţi dai deodată seama că inima bate aşa de tare tot fiindcă nu vrea ea; şi strângi şi mai tare degetele şi, fiindcă nu simţi nici o durere, te uiţi nedumerită la ele şi descoperi că strângi degetele altei mâini..."

Aceasta este adevărata bogăţie care se învaţă, pentru că la jocul numit "Roata norocului", aflat într-un bâlci din oraşul D., cireşarii nu câştigă, iniţial, nimic deosebit. "Feeria şi vacarmul îi ameţiră pe toţi, chiar şi pe Tic şi pe Dan, care nu făceau prima dată cunoştinţă cu bâlciul din orăşelul Ioanei. Culorile se schimbau la fiecare pas; firmele veştejite şi spălăcite înfăţişau mereu alte minunăţii; omuleţi de-o şchioapă sau lungani deşiraţi până la cer ţipau, răguşeau şi iar ţipau, îndemnându-te să le cumperi mărfurile." Prin culorile şi luminile bâlciului, atrăgătoare pentru orice copil, Tic îşi dă seama că proprietarul jocului trişează. Grupul cutezător merge la circul adevărat, "cel cu cortegiul lui de zburători, acrobaţi, luptători, clovni, jongleri", iar Ursu, puternicul echipei, îl învinge în luptă, cu greu, pe echilibristul Lorenzo, un profesionist. O lecţie asumată despre inteligenţă, nepre­văzut, curaj, dibăcie.

În circul vieţii din vacanţa lor, cireşarii au înţeles şmecheria pe care o practica şeful "roţii norocului". Au înţeles unde şi în ce fel trebuie împinsă o anumită şipcă. Când jocul a funcţionat corect, cireşarii au câştigat tot ce se putea câştiga, spre disperarea impostorului. Într-o acţiune paralelă, Tic a observat dispariţia dintr-un muzeu a unor sta­tuete va­loroase, numite tanagrale. Misterul existând, acţiunea elucidării era deja începută. Aveau şi această misiune.

Ritmul scriiturii este captivant, accentuat de suspans, neprevăzut, întoarceri de situaţie. Cireşarii reprezintă o castă a adolescenţilor, în care se intră prin pasiune. Constantin Chiriţă s-a documentat intens, a comunicat cu adolescenţii vremii, a spus într-un interviu că nu întârzie niciodată la întâlnirea cu un pionier, dar şi că Victor simte şi gândeşte ca el, ca autorul. "Victor nu se născuse când l-am scris, dar el nu putea, după ce avea să se nască şi să devină adolescent, să viseze altfel decât mine." (Interviu acordat lui Mihai Tatulici, revista Amfiteatru, 1977)

Dacă am încerca astăzi să ni-l imaginăm pe Constantin Chiriţă, să îl recompunem din cărţi, interviuri, poveşti, amintiri, ar trebui să revenim la "Cartea cu prieteni" a lui Fănuş Neagu. Domnia sa ne convinge: "Chiriţă a avut parte de multe întâmplări rele, dar a trecut prin ele nejefuit şi, inteligenţă cultivată, şi-a păstrat mereu focul bucuriei nestinse. (...) Toţi adolescenţii din România care au citit romanul «Cireşarii» (unii l-au citit de şapte, opt sau nouă ori) sunt încredinţaţi că Titi Chiriţă e bun prieten cu Winetou şi că au dus împreună multe bătălii din care au ieşit învingători. Eu însumi mă gândesc că treaba poate să fie adevărată, altminteri de unde puterea lui de-a ne întoarce pe toţi, la mirodeniile care ne umpleau zilele copilăriei?! Marea lui biruinţă e aceea de a fi oprit himerele din drumul risipirii. Nu, niciodată nu e prea târziu să rămânem tineri!".


DESPRE LUMEA CIREŞARILOR, CU DRAG, DE LA PRIETENI
Nichita Stănescu, impresionat de candoarea cireşarilor, a scris, în semn de prietenie cu scriitorul Constantin Chiriţă, ciclul de poeme "Cântece de cireşar".
Iată poezia "Cireşar": "Nimeni nu crede dacă sărutăm/ pasărea în zbor, iarba înverzind./ Noi suntem un fel de martori/ ai adolescenţei ruginind.// Nimeni nu ne spune: bea, flămân­dule!/ Nimeni nu ne spune: înseta­tule!/ Curge primăvara pe sub fluturi,/ visător podeaua curge pe sub tine, patule!// Lasă-te pe somnul meu, tu, vis frumos,/ cade-mi tu în gura mea uscată/ roşie cireaşă dintr-un chiparos,/ zână inventată".
"Acum, când primăvara atinge cu genele, cu tot dinadinsul, fereastra casei voastre, gata să vă soarbă în afara bârlogului, nu-i aşa că aţi au­zit un glas: «Oameni buni şi copii buni, primiţi cu Cireşarii?». Spuneţi-mi, mai este cineva pe-acasă care să nu fi semnat zapisul de plecare ca rob în ţara şi-n lumea Cire­şarilor? (...) Ce fel de lume să fie lumea Cireşarilor, de poate aşa, pe nepusă masă, să deschidă inimi, să facă să înflorească prietenia curată? Câtă fantezie trebuie să risipeşti să poţi închipui nişte fiinţe în care orice tânăr să creadă, să se confunde cu ele până la năzdrăvănie? (...) De ce şi astăzi, la simpla rostire a Cireşarilor, am senzaţia unui lanţ de explozii dirijate către mirajul vieţii care palpită în petalele florilor de cireş?", iată omagiul adus de poetul Dumitru M. Ion Cireşarilor, pe ultima copertă a volumului IV. (Editura Cartea Românească, 1976)