Când eram un cățeluș, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele și te
făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, și indiferent de câte
perechi de pantofi ți-am distrus și de câte perne am smotocit, am
devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie,
imi arătai degetul arătător și imi spuneai: "Cum ai putut…?", însă apoi
te aplecai spre mine, mă rostogoleai și mă mângâiai pe burtică…Educarea
mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un
final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopți în care mă
strecuram lângă tine în pat, și cu boticul lipit de tine, îți ascultam
confidențele și visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e
perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu
mașina, ne opream să mâncăm împreună o înghețată (eu doar cornetul
pentru că "înghețata era rea pentru cățeluși", imi spuneai). Mergeam
împreună chiar și la mare…Cât moțăiam eu la soare în timp ce te așteptam
să te întorci acasa la sfârșitul zilei!
Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă și în
afara casei pentru că îți căutai un partener uman. Te așteptam cu
rabdare și te consolam când veneai cu inima zdrobită de dezamăgiri. Nu
ți-am judecat niciodată deciziile și țopăiam de bucurie de fiecare dată
când te întorceai acasă. Și m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum
soția ta, nu este o "iubitoare de câini" (nu îi plac), și totuși eu am
primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi
demonstrez afecțiunea și supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam
fericiți. Curând au apărut "puiuții umani" și eu m-am bucurat alături de
voi. M-a fascinat duioșia lor, mirosul și culoarea lor rozulie… Vroiam
să îi îngrijesc așa cum îi îngrijeați voi… Doar că voi erați îngrijorați
că aș putea să îi rănesc.Și îmi petreceam timpul închis în cealaltă
cameră, sau în cușca de câini. Numai eu știu cât îi iubeam! Și am
devenit un"prizonier al iubirii".
După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în
timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agățau de blana mea și mă
trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioși urechile și
îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, și le adoram mângâierile,
pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aș fi apărat cu prețul
vieții mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor și le
ascultam preocupările și visele secrete. Așteptam răbdător la fereastră
să aud mașina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în
care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu
mine din portofel și le povesteai mandru despre mine. Au trecut câțiva
ani și apoi le răspuneai doar "da" și schimbi repede subiectul. La
început eram "câinele tău" iar apoi doar "un câine".
Acum ti-e greu sa-mi faci capricii și te plângi de fiecare cheltuială
necesară pentru întreținerea mea.
Ți s-a oferit șansa să te muți cu serviciul în alt oraș. Te vei muta cu
familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de
companie. Ai luat această decizie pentru că așa este mai bine pentru
"familia ta", însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura
ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu mașina până am ajuns…La
adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai
completat documentele și ai spus: "Știu că veți găsi o casă bună pentru
el". Au ridicat din umeri și te-au privit cu tristețe. Știau destinul
ce-l așteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având "pedigrí". A
trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de
gâtul meu implora strigând: "Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele!
M-am întristat pentru ei, pentru lecția pe care le-ai dat-o atunci
despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru
orice formă de viață. Tu m-ai mângâiat ușor pe cap evitându-mi privirea,
și ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda și lesa mea. Aveai o
întâlnire la care trebuia să ajungi, așa cum aveam și eu una...
După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu știai de mutarea asta
cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauți altă familie
care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: "Cum ai putut…?"
Altfel, erau foarte drăguți cu noi atunci când programul lor le
permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după
câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cușca
mea, mă uitam sperând că ești tu, că te-ai răzgândit, și că totul a fost
doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care
mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu
puteam concura cu puiandrii drăguți care atrageau toată atenția, m-am
retras într-un colț și am așteptat… La sfârșitul zilei am auzit pașii
cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârșitul coridorului,
într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniștită. M-a ridicat pe
masă și în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:"Nu-ți fie teamă".
Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla.
"Prizonierului iubirii" i s-au sfârsit zilele. Așa cum era normal pentru
mine, am simțit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredințată
o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze. Știam acest lucru la fel cum
știam atunci când fiind un cățeluș îți cunoșteam toate stările tale.
Mi-a pus cu grija un garou pe laba din față. I-am lins lacrima de pe
mână, așa cum te lingeam și pe tine când căutai alinare. Cu multă
profesiune mi-a pus acul în venă. Am simțit înțepătura și lichidul rece
împrăștiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit…
Privind-o în ochi i-am șoptit:
"Cum ai putut…?"
Probabil pentru că înțelegea limbajul meu de câine, spuse: "Îmi pare
rău". Mi-a explicat că aceasta era munca ei și că voi merge într-un loc
mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de
lumină și iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viață
pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit
printr-o bătaie de coadă că acel: "Cum ai putut…?"
Nu îi era dresat ei, ci ție… Îți era adresat ție, bunul și iubitul meu
stăpân. Gândul meu era pentru tine. Și la tine mă voi gândi și te voi
aștepta mereu. Fie ca toți cei dragi ție să te iubească și să-ți fie
loiali, cel puțin pe cât te-am iubit și ți-am fost eu.
Nu te voi uita niciodată…
