Comoara dacilor de la Piatra Roşie | Adevarul despre daci

http://adevaruldespredaci.ro/comoara-dacilor-de-la-piatra-rosie/

Comoara dacilor de la Piatra Roşie

Postat de addaci in Arheologie | 3 comentarii

Jan 20, 2013

0
inShare

Undeva departe, pe un vârf de deal dintr-un ca­păt de lume, într-o pădure bătrână şi înţe­leaptă, doarme somn adânc o cetate dacică. Ro­tirea timpului o îmbracă în liliac sălbatic şi tufe de corni, în pulberile de aur ale fagilor şi în zăpezi albastre. Cândva, forfota dacilor umplea dealurile dimprejur şi pă­mântul fremăta de tropote, dar astăzi, cetatea e cu­fun­dată într-un somn de veacuri, parcă vrăjită de o ursi­toare rea.

Din când în când, arheologii sau hoţii de co­mori îi scot minunile la suprafaţă, dar parcă mai adânci devin misterul şi frumuseţea sa, cu fiecare lucru nou dez­văluit.

 

O nestemată în coroana regală a Daciei

 

Era în anul 1949, pe la începutul verii. O echi­pă de arheologi, condusă de Constantin Daicovi­ciu, urca pan­ta anevoioasă a dealului Piatra Roşie, cu unelte şi pro­vizii, îndreptându-se către una dintre gospodăriile din apro­piere de cetate. Acolo urmau să-şi stabilească ta­băra pentru următoarele două luni şi jumătate cei ce ve­ni­seră să dezgroape cetatea din uitare. Desfăşurată pe un vârf de deal, pe o suprafaţă deloc întinsă, cetatea de la Piatra Roşie se anunţa a fi o splendidă bijuterie din co­­roa­na regatului dac, uşor de cercetat într-o singură vară, datorită dimensiunilor sale reduse.

S-a săpat intensiv, cu o echipă numeroasă, s-au dez­velit zidurile şi turnurile cetăţii, precum şi clă­dirile de pe platou, şi s-au investigat câteva terase amenajate de daci. Obiectele descoperite au luat calea muzeului din Cluj: ceramică de diverse feluri, de la cea mai fină la cea obişnuită, arme, unelte, monede, dar şi obiecte de lux, care arată rafina­mentul şi nivelul de trai al dacilor care au locuit în cetate.

Un candelabru de bronz cu trei braţe, de import, o mască de bronz cu figura unei divini­tăţi feminine, despre care s-a spus că ar putea fi Bendis, şi alte obiecte care ne sugerează doar puţin cum va fi ară­tat universul dacilor de la Piatra Roşie. Dar cel mai remarcabil obiect ce provine de la Piatra Roşie, şi care a ajuns un fel de emblemă a acestei cetăţi, avea să se descopere pe o terasă aflată imediat sub platoul ce­tăţii, în interiorul unei clădiri cu două încăperi.

Să­pând pe lângă fundaţia de piatră, au fost descoperite câteva fragmente din tablă de fier forjat, frumos ornamentate. Reconstituirea obiectului ce fusese zdro­bit de timp avea să ne înfăţişeze o minune a artei dacice: o piesă ovală sau rotundă din tablă de fier, având în mijloc reprezentat un bour, poate con­stituind învelişul unui scut de paradă, sau poate având un rol religios-decorativ.

De altfel, clădirea în care a fost descoperit obiectul era, după toate probabilităţile, o clădire de cult, aşa cum sugerează forma şi amplasarea construcţiei, inventarul său, dar şi o ramură a drumului pavat care duce la ea. Ră­masă unicat până de curând, minunata operă de artă nu dădea nici un indiciu că ar fi provenit dintr-o serie întreagă de alte splendide obiecte din aceeaşi “familie”, rămase ascunse la Piatra Roşie.

 

Un roman poliţist

 

Dar lucrurile aveau să se schimbe spectaculos, după o jumătate de secol. În anul 2002, Piatra Roşie a fost căl­cată de tâlhari nelegiuiţi, hoţi de istorie, care au mă­tu­rat întreaga suprafaţă a cetăţii cu detectoarele. La doar câţiva metri depărtare de clădirea cercetată în 1949, într-o groapă săpată în coasta dealului, fuseseră ascunse de daci alte câteva astfel de “scuturi”.

Detectorul de metale trebuie să fi semnalat cu insistenţă că în acel loc se află mult metal, iar cei care au săpat acolo în dispre­ţul legii probabil au fost uimiţi de ce au găsit: un “pa­chet” de discuri de fier, sudate între ele din pricina oxi­dării.

Piesele au luat calea străinătăţii, iar câteva au fost recuperate de statul român în anul 2011. Dar înainte de asta, în 2003, în cursul unei acţiuni de curăţare a ce­tăţii de vegetaţie, arheologii clujeni au descoperit, în groapa făcută de braconieri, câteva fragmente din mar­gi­nea unui scut, dar şi fragmente din decorul interior, care sugerează că în medalionul central se afla repre­zen­tat tot un animal ierbivor.

În anul 2011, în cursul unei exper­tize a gropii cu pricina, solicitată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel a Tribunalului din Alba-Iulia, arheologii au găsit alte fragmente din marginea unui scut: nu mai exista nici un dubiu, din acea groapă fuseseră extrase discuri de fier forjat, ornamentate, din aceeaşi categorie de artefacte cu piesa descoperită în 1949.

O astfel de piesă fragmentară a ajuns la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, prin donaţia unuia dintre vinovaţi, iar acum este în curs de restaurare. În medalionul său central este reprezentat un leu, iar dedesubt două gâşte. Alte patru discuri au ajuns în case de licitaţie din afara ţării. Două au fost recuperate în anul 2011 – unul având reprezentat în cen­tru un grifon, iar altul un bour – şi se află la Muzeul Na­ţional de Istorie din Bucureşti, în vreme ce alte două sunt în curs de recuperare.

Iată povestea recuperării lor, spusă de domnul Pro­curor General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, dr. Augustin Lazăr: “La un moment dat, prin toamna anului 2002, doi tineri din jud. Hunedoara au contactat arheologi ai Mu­zeului Naţional al Unirii Alba Iulia, care săpau în acea vreme la Roşia Montană, pentru a le vorbi în legă­tură cu nişte scuturi care s-ar fi găsit la Piatra Ro­şie. Ei au oferit spre vânzare muzeului pie­sele respective, ară­tând specialiştilor un set de fotografii.

Ima­ginile cu scuturile fu­seseră prezentate şi unor arheologi din De­va, apoi unor pro­fesori de la Cluj. Spe­cialiştii au remarcat că erau, într-adevăr, nişte artefacte extraor­dinare, şi că ar trebui recuperate, însă nici un muzeu nu avea suma pe care ei o cereau. La scurt timp, s-au sesizat despre această faptă ofiţerii specializaţi ai poliţiei judiciare din cadrul I.P.J. Hunedoara, însă persoanele implicate plecaseră între timp în Spania şi au rămas acolo.

Am aflat despre sustragerea scuturilor în anul 2006, după ce, cu un an înainte, am preluat ancheta privind furtu­rile tezaurelor de la Sarmizegetusa Regia. Investigaţia necesita resurse superioare, ce au putut fi asigurate de procurorii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, coordonatorii unei echipe de ofiţeri specializaţi din cadrul Serviciului pentru protejarea patrimoniului cultural naţional, care funcţiona în acea perioadă în Inspectoratul General al Poliţiei Române.

S-au apro­fun­dat cercetările cu privire la circumstanţele în care au fost sustrase aceste artefacte. Cu ocazia investiga­ţiilor efectuate asupra unui inculpat din Cluj, au fost identificate, între alte artefacte oferite spre vânzare, fragmente de scut, ce au fost predate de inculpat muzeu­lui din Cluj, împreună cu cca 4000 de artefacte colec­tate de la braconierii siturilor arheologice, pentru valo­rificare ilegală pe piaţa internaţională a antichităţilor.

Aceste fragmente de scut au fost foarte utile ulterior, când investigatorii specializaţi au depistat pe internet celelalte scuturi aflate în vânzare la o casă de licitaţii din California. Noi am solicitat colegilor din SUA, prin cereri de comisie rogatorie internaţională, să facă in­vestigaţii pentru localizarea şi recuperarea mai multor artefacte, între care şi scuturile în discuţie. Înainte să ajungă ei la nişte concluzii, un colecţionar din SUA ne-a semnalat, prin intermediul expertului german Bar­bara Deppert-Lippitz, că este posesorul unei perechi de astfel de scuturi, cumpărate cu factură de la o firmă legal înregistrată în SUA.

Posesorul arăta că a cumpă­rat artefactele ca persoană de bună-credinţă şi oferea scuturile spre a fi restituite proprietarului de drept, Statul Român, solicitând să fie despăgubit conform Con­venţiei Unidroit, respectiv să-şi recupereze preţul plă­tit conform facturii, precum şi cheltuielile ocazio­na­te de repatriere. Experţii români desemnaţi de Ministe­rul Culturii s-au prezentat la cabinetul expertului Bar­bara Deppert-Lippitz, la Frankfurt am Main, unde fu­seseră depuse în custodie artefactele.

Le-au examinat şi s-au convins că sunt autentice, fiind similare pieselor care existau deja în colecţiile muzeale româneşti, res­pec­tiv similare celor ce fuseseră fotografiate şi prezen­ta­te arheologilor în 2002. Prin cerere de comisie roga­torie internaţională executată de autorităţile germane din landul Hessa, scuturile au fost recuperate de autori­tăţile române, în primăvara anului 2011, împreună cu un lot de artefacte sustrase din siturile Munţilor Orăş­tiei, care mai cuprindea: 202 monede Koson din argint, 27 de monede pseudo-Lysimah din aur şi o brăţară de aur. Am intrat astfel şi în posesia actelor de cumpărare a scuturilor şi am constatat că vânzătorul artefactelor era cetăţeanul român din Cluj-Napoca. Acesta le-a vân­dut dealer-ului american la preţul de 45000 de do­lari SUA”.

- Aveţi informaţii cu privire la contextul în care au fost descoperite scuturile?

- În cursul urmăririi, au rezultat date certe privind contextul braconat şi grupurile de braconieri care efec­tuau detecţii neautorizate în perioada respectivă la Piatra Roşie, care acum sunt trimişi în judecată, pentru alte fapte. Există probe privind sustragerea din acest sit a mai multor artefacte, între care săbii, topoare, precum şi 7-8 până la 10 scuturi, unele fiind întregi, iar altele frag­mentate. Conform relatărilor celor care le-au văzut imediat după sustragere, scuturile erau sudate între ele prin procesul de oxidare, astfel încât formau un singur bloc din fier.

Cele care au fost desprinse întregi au fost restaurate şi puse pe internet spre vânzare. Alte două scuturi au mai fost vândute în SUA, de o mare casă de licitaţii din California, iar procurorii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia cooperează cu auto­rităţile judiciare din SUA, pentru localizarea şi recupe­rarea acestora.

- Circulă informaţii pe internet cum că astfel de scuturi s-ar fi găsit şi la Băniţa. Există argumente în acest sens?

- Nu este vorba de acelaşi tip de piese. Confuzia s-a produs du­pă descoperirea unor artefacte oxidate descri­se ca nişte piese circulare disparate, si­milare unor roţi de car, aflate în grădina unui localnic din Băniţa. Or, datele testimoniale pri­vind provenienţa scu­turilor mo­no­bloc de la Piatra Roşie au fost cert confirmate de cer­cetarea locului faptei şi descoperirea gropii de braconaj arheologic, apoi de expertiza con­textului arheologic or­donată de procuror. Concluziile expertizei sunt certe. Orice alte afirmaţii sunt simple speculaţii, fără suport ştiinţific şi probator.

 

O noapte cu comoara la căpătâi

 

N-ar trebui să ne mire că la noi în ţară, ca şi în alte ţări, există arheologi-poliţişti. Când piesearheologice sustrase din sit şi în­străinate peste graniţă devin obiecte ale unor dosare penale, conlu­cra­rea cu arheologii este absolut obliga­to­rie. Numai în acest fel se poate ajunge la un rezultat, şi acesta a fost cazul brăţărilor de aur, al sutelor sau miilor de monede de aur şi de argint sau al altor obiecte de valoare sustrase de hoţii de patrimoniu din siturile dacice şi apoi recuperate de autorităţi.

La fel s-a întâmplat şi cu comoara de la Piatra Roşie, unde ar­heo­logul dr. Marius-Mihai Ciută, subcomisar de poliţie în cadrul Inspectoratului Poliţiei Judeţului Alba, a jucat rolul unui adevărat personaj de film. Cu domnia sa am stat de vorbă despre aventura întoarcerii în ţară a acestei comori.

“Piesele au avut de parcurs un drum foarte lung, nu doar pentru că veneau de pe alt conti­nent, dar au şi stat şi au aşteptat mult, pentru că autorităţile noastre s-au miş­cat mai greu, din pricina birocraţiei. În Frankfurt, o mică încurcătură legată de prezenţa unui avocat, care n-a putut veni în ziua stabilită, ne-a pus într-o situaţie dificilă, deoarece dacă noi am fi semnat actele în ziua respectivă şi am fi primit obiec­tele a doua zi, Ministerul Culturii nu putea avea garanţia că vor fi aceleaşi obiecte pe care le expertizaserăm cu o zi înainte. Şi am cerut să ni se încredinţeze scuturile până a doua zi. Aşa că, împreună cu ataşatul de afaceri interne din Germa­nia, am dormit cu ele în camera care ni s-a pus la dis­po­ziţie…”.

A urmat apoi expertizarea gropii din care au fost sustrase scuturile, element foarte important în tot acest parcurs arheologico-judiciar, cum avea să ne poves­tească d-l Marius Ciută. “În limbaj judiciar, expertiza arheologică a făcut legătura între obiectele urmărite şi context. Pie­sele, fiind puse una peste alta, prin oxi­dare s-au sudat.

Când descope­ritorul a tras de ele ca să le scoată din groa­pă, câteva mici bucăţi s-au desprins şi au rămas în groapă. Noi am găsit, la exper­tizarea gropii, mai precis pe fundul acesteia, două mar­gini de scut, in situ, una lângă cealaltă, una dintre ele având şi elemente de decor, ceea ce e foarte important, pentru că am putut astfel constata că scuturile au fost depuse cu partea ornamentată în jos.

Această particu­laritate vorbeşte despre încheierea menirii obiectului, care a fost depus cu faţa activă în jos, lucru cu multiple sem­ni­ficaţii funcţionale şi simbolistice, bine cunoscute de ar­heologi. Despre acestea cel mai bine poate vorbi pro­fesorul dr. Gelu Florea, cel care a coordonat efec­tuarea expertizei con­textului şi care are ca domeniu de exper­tiză tocmai pe cel al ar­te­factelor cu semnificaţie simbo­listică la daci.

Prin urmare, este po­sibil ca aceste obiecte să fi fost scoa­­se din uz la un moment dat şi de­pu­se în groapă (în urma unui act de exe­­cra­ţie?), spre deosebire de cele din inte­rio­rul clădirii, descoperite de C. Dai­coviciu, care erau în funcţiune în mo­mentul în care res­pectiva clădire a fost incendiată. Frag­men­tele găsite în 2003 nu par să facă parte din scutu­rile recuperate ul­te­rior şi nu se potri­vesc nici cu fragmentele gă­site în 2011. Prin ur­mare, urmând firul lo­gic, mai există încă cel puţin un scut, deci iată, numă­rul pieselor creş­te. Legătura cu con­tex­tul este clară, în mo­mentul de faţă.”

 

Enigmaticul univers al artei dacice

 

Profesorul Gelu Florea, de la Univer­sitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, este specialist în arta daci­lor. A studiat obiectul descoperit de C. Dai­co­viciu cu mult înainte de apariţia celorlalte piese şi a avut contribuţii importante în lămurirea unor aspecte legate de repre­zentările artistice şi de funcţionalitatea obiec­tului. El este cel care a observat că în recon­sti­tuirea obiectului din 1949 au fost folosite greşit fragmente din două “scuturi” diferite, deci, în acea clădire de la Piatra Roşie nu s-a aflat o singură piesă.

De asemenea, a optat pen­tru forma rotundă a pie­sei, iar noile desco­periri aveau să-i dea drep­tate. În sfârşit, a arătat că nu este vorba de un obiect de echipa­ment militar, fie el şi de paradă, ci de unul cu co­notaţii reli­gioase. Des­pre toate aces­tea şi des­pre impli­caţiile a­ces­tei desco­pe­riri am vorbit direct cu domnia sa.

- Multă vreme doar ne-am imaginat cum ar trebui să arate o astfel de piesă, re­con­stituită din fragmentele găsite în 1949. Acum avem certitudini. Cum arată, aşadar, o astfel de piesă de artă?

- Discurile au formă rotundă, cu un diametru de 40-42 cm, şi au toate aceeaşi structură compoziţională: întregul decor se organizează în jurul unui “medalion” central, care pare să fi fost partea cea mai importantă a decorului. Pe vechiul “scut”, cel găsit în 1949, trona imaginea unui bour, reprezentat realist, aflat în mers spre dreapta, asociat cu nişte vrejuri de plante şi cu o siluetă a unui şarpe aflat deasupra patrupedului.

În cele­lalte piese recuperate, găsim aceeaşi concepţie icono­gra­fică, însă protagoniştii ilustraţi în partea cen­trală sunt (pe lângă bouri) un leu, un căprior sau un gri­fon. Deco­rul secundar (registre circulare, formate din petale de lotus şi, respectiv, din astragale) este dispus periferic faţă de medalionul central, ca şi cum funcţia lui ar fi fost gândită să concentreze atenţia privitorului înspre acest punct central al com­­poziţiei.

Fiecare dintre aces­­te discuri este mărginit de o bor­dură netedă, perforată de ori­ficii în care erau bătute cuie cu cap mare, bogat îm­po­dobit, cu care obiectul era fixat pe un su­port de lemn. În acelaşi timp, aceste ţinte ornamentale aveau şi rolul unui alt registru orna­mental, pe­riferic. Aspectul ge­ne­ral şi par­ticularităţile tehnice şi stilistice ale acestor piese mă îndeamnă să cred că au fost crea­te în am­bianţa aceluiaşi ate­lier.

- Care era rolul lor? Erau, într-adevăr, scuturi de paradă, sau erau obiecte cu rol în cultul religios?

- Noile piese, a căror apariţie a surprins peste măsură lumea specialiştilor, au modi­ficat complet felul în care a fost interpretat şi vechiul “scut”, cel desco­pe­rit de C. Daicoviciu în 1949. Ele par să fi fost obiecte expuse într-o anumită ordine, care din păcate ne scapă, într-un edificiu în care se desfă­şurau ritualuri religi­oase. O parte dintre ele, cele des­co­perite fraudulos de către căutătorii de comori, după toate aparenţele, au fost scoase la un moment dat, în antichitate, din încă­perea respectivă şi au fost ascunse într-o groapă din apropiere.

Asemenea obiceiuri ri­tuale, cunoscute şi în alte culturi, erau menite să împie­dice desacralizarea unor obiecte scoase din uz la un moment dat, însă ireversibil consacrate divinităţilor. Forma lor circulară şi profilul lor bombat, care, într-adevăr, aduc aminte de un anume tip de scuturi antice, ar putea avea la origine ideea unei asemenea arme de­fensive.

În lumea mediteraneeană (şi nu nu­mai) scutu­rile duşmanilor învinşi erau expuse ca trofee preţioase în locuri publice, după cum efigii şi sim­boluri heraldice ale învingătorilor erau şi ele înfăţişate pe scuturi purtate în procesiuni şi păstrate, de aseme­nea, în locuri cu sem­nificaţii spe­ciale. Astfel, nu este exclus ca punctul de pornire a pomenitelor imagini dacice să fi fost repre­zen­tat de asemenea paveze, însă este mai probabil fap­tul că ele au avut funcţii simbolice şi religioase.

De alt­fel, dis­curi ornamen­tale (lu­crate în fier forjat), care aveau forma unor cuie de foarte mari di­men­­siuni, îm­podobeau, a­desea, în cetăţile din Mun­ţii Orăştiei, păr­ţile din lemn ale edi­ficiilor importante. Niciune­le, însă, nu e­ga­lează comple­xitatea şi fru­mu­seţea compo­zi­ţiei “scu­tu­rilor” de la Pia­tra Roşie.

- Ce se poate spune des­pre arta acestor obiecte? Ce sem­nificaţie au figurile re­prezen­tate?

- Aceste piese sunt, fără îndoială, unele dintre cele mai importante descoperiri din ultima jumă­tate de veac, care datează din vremea regatului dacic, fiind esenţiale pentru înţelegerea religiei şi artei acelei vremi. Siluetele animalelor reprezentate pe aceste discuri sunt înfăţişate într-o manieră rea­listă, astfel încât speciile (reale sau imaginare) că­ro­ra le aparţin pot fi recunoscute cu uşu­rinţă.

Deta­liile ana­tomice sunt acurate, propor­ţiile corpu­lui sunt şi ele echili­brate. Re­gistrele cir­culare formate din pe­tale de lotus imbricate, sau, într-un caz din frunze de acant, adau­gă un aer me­diteranean, cla­sic, compozi­ţiei, fă­ră, însă, să altere­ze impre­sia unei viguroase arte “barbare”, perfect inte­grate mun­ţilor împă­duriţi în care a luat naştere.

Cea mai dificilă este des­cifra­rea semnificaţiilor aces­tor ima­gini. Bourul, animal astăzi dis­părut, se aso­cia probabil cu ideea forţei brute şi a fecundităţii ire­pre­sibile, iar leul a fost mereu un ani­mal solar şi un simbol regal. Grifonul, hibrid născut în Ori­entul antic şi, mai apoi, crescut în spiritul artei mediteraneene, a fost în ima­ginaţia celor din ve­chime păstrătorul prin ex­celenţă al ma­rilor taine şi al marilor va­lori (aur sau cunoaş­tere).

Pă­sările de apă, ca şi marile rume­gătoare cor­nu­te ale pădurilor tem­perate erau a­so­ciate ideii schim­bării ano­timpu­ri­lor şi a eternei re­în­noiri a naturii. Este lim­pede fap­­tul că toa­te aceste ani­male au fost alese pen­tru func­ţiile lor simbolice în mentalul co­lec­tiv al elitelor din zona centru­lui regatului da­cic. Mai mult de atât, în momentul a­cesta, când stu­diul aces­tor o­biec­te este încă la început, nu se poa­te spune, fără a risca derapajul speculativ.

- Dar de ce găsim astfel de piese tocmai (şi nu­mai) la Piatra Roşie?

- Greu de răspuns în acest moment, în care ştim încă atât de puţine lu­cruri despre acest centru. Fiecare cetate şi aşezare din zonă are particularităţile ei, care pot fi explicate în multe feluri. Deo­camdată, ceea ce se poa­te spune cu certitudine, por­nind de la datele arheo­lo­gice concrete, este că for­tăreaţa de la Piatra Roşie (rămâne de văzut exten­siunea locuirii din afara zidu­ri­lor) a fost un centru dominat de personaje prestigioa­se.

În acelaşi timp, există dovezi des­pre ocupaţiile meş­teşugăreşti ilus­trate de unele descoperiri, ca şi des­pre activităţi rituale care au avut loc acolo. La toate acestea se adaugă, fără în­doială, funcţiile militare, inerente unui asemenea sit fortificat de înălţime. Cer­ce­tările viitoare vor aduce la lumină date suplimentare, care vor face mai limpezi funcţiile, evident complexe, ale cetăţii de la Piatra Roşie, şi locul ei (în timp şi în spaţiu) în sistemul vast al locuirii dacice din Munţii Orăştiei.

Aşadar, comoara dacilor de la Piatra Ro­şie este în curs de reîntregire. Două ast­fel de minunate “icoa­ne” se află la Cluj, două la Bucureşti, iar două urmează căile complicate ale legii, pentru a se întoarce acasă. Fragmente din alte exemplare se tot adună, an de an. Ce­­lelalte piese înstrăi­nate stau încă ascun­se prin cine ştie ce colţ de lume, dar sperăm că vor ieşi curând la lumină.

Poate, într-o bună zi, le vom vedea pe toate împreună, într-o expoziţie. Atunci, după ce istoricii, arheologii, procuro­rii şi poliţiştii îşi vor fi spus fiecare cuvântul, vom şti mai multe despre daci şi despre cum vedeau ei lumea, prin intermediul imaginilor şi sim­bolurilor. Până atunci însă, trebuie să avem răbdare – ca să se descâlcească toate iţele poveştii, şi încredere – în mun­ca oamenilor legii şi a celor de ştiinţă.

La Piatra Roşie e linişte de două mii de ani. Din când în când, ciutele ce-şi au culcuşul sub unul din tur­nurile de veghe ale cetăţii brăzdează zăpada în linişte. O pereche de ulii se roteşte domol deasupra prăpastiei ce mărgineşte cetatea la apus, înspre Valea Roşie şi dealul Ţâfla. Ninge cum numai acolo ştie cerul să nin­gă, pe un tărâm fermecat, în care o cetate, asemenea unei preafrumoase fete de împărat, doarme cu întreaga ei pădure. Până într-o zi…

 

sursa: Formula-AS