Povestea campionului european la karate, antrenat pentru viaţă de "mamaie"

Povestea campionului la karate, antrenat pentru viaţă de "mamaie"

Adrian, un băiat de 12 ani crescut de o asistentă maternală de 65 de ani, este campion european la shotokan.

Autor: IONELA GAVRILIU

La primul antrenament, când i-au lovit băiatul, "mamaie" s-a ridicat de pe băncuţă şi s-a dus revoltată la antrenor să-i ceară socoteală: "Îmi bat copilul, nu se poate". În mai puţin de un an de antrenament, Adrian a câştigat cinci medalii în ţară şi a ajuns campion european la shotokan, ca­te­goria kata. În spatele succeselor lui stă "mamaie", o femeie de 65 de ani, care l-a îngrijit de când a fost lăsat de mama naturală în grija statului, acum mai bine de un deceniu.

Multă vreme Viorica Barbu sau "mamaie", cum îi spun copiii pe care-i are în grijă, o să-şi amintească de mărţişorul primit anul acesta de la Adi: puştiul pupăcios şi cuminte pe care-l creşte de la 2 ani a devenit campion european la shotokan. "A fost prima competiţie la care nu l-am însoţit, că a fost în afara ţării. De emoţie, mi-a crescut tensiunea în ziua aia. M-am dus să-l aştept la o gură de metrou când îl văd că iese cu o cupă în mână şi-mi zice: «Gata, mamaie, ţi-am promis că o să câştig. Uite cupa». Am început să plâng, l-am luat în braţe, în timp ce oamenii care treceau pe lângă noi mă felicitau că am un nepot campion", spune cu mândrie femeia cu obrajii pufoşi şi o eşarfă elegantă la gât.

Viorica Barbu n-a fost dintotdeauna "mamaie". A avut copiii ei care s-au risipit prin lume şi au lăsat-o singură. A crescut şi trei nepoţi până şi-au luat zborul, iar casa a devenit din ce în ce mai pustie. Când i-a murit şi bărbatul, singurătatea a devenit de nesuportat. "Eu nu pot trăi fără copii", explică femeia scurt cum a hotărât să ia în plasament micuţi pe care părinţii lor nu-i puteau îngriji. A lucrat întâi pentru o fundaţie, apoi a devenit asistent maternal la Direcţia Ge­nerală de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC) Sector 6, în Bucureşti. Acum e mamă şi tată pentru Nicoleta şi pentru Adi, amândoi de aceeaşi vârstă. Adi, micul karatist, nu-şi mai aminteşte prima în­tâlnire cu "mamaie", era prea mic. "Era pe 15 februarie. Era atâtica şi un pupăcios...", povesteşte Mamaie şi-şi arată palma cu unghii îngrijite, în timp ce se uită la flăcăul căruia îi mijeşte mustaţa şi care mai are puţin şi o întrece în înălţime. Nici băiatul, nici "mamaie" nu vor să vorbească de cea care i-a dat viaţă lui Adi şi care mai vine din când în când în vizită.

"Adrian e un copil cuminte, nu strică, nu face rău, cere voie. E deo­sebit", îi face "mamaie" o scurtă ca­rac­terizare, în timp ce urcă sprinte­nă treptele către sala de sport de la DGASPC Sector 6, locul unde băiatul se antrenează de trei ori pe săp­tă­mâ­nă. În alte două zile, Adi merge la o sală de sport în celălalt capăt al ora­şului, unde se pregăteşte pentru performanţă. Viorica Barbu recunoaşte că fără aceşti copii ar fi ajuns o băbuţă copleşită de boli, pierzând vremea pe băncile din parc. Femeia ştie toate premiile pe care le-a luat micul campion până acum şi îl însoţeşte la com­pe­tiţiile prin ţară. Pentru că seara băiatul îi face capul calendar cu denu­mi­rile în japoneză ale schemelor de ka­rate, "mamaie" cunoaşte la fel de bi­ne cu ce se mănâncă un Oi Ţuki Ghiaku Ţuki sau un Mae Geri, ca şi cum ar fi o nouă reţetă de prăjituri. Re­laţia dintre "mamaie" şi copiii ei e pli­nă de duioşie. În fiecare zi, când plea­că la şcoală, băiatul îi face cu mâ­na mamei lui de-a doua până dispare după colţul blocului. Prima întrebare pe care o pune când ajunge acasă e: «Unde-i mamaie?», iar de câteva ori pe zi Adrian o tachinează între­bând-o: «Mă iubeşti? Nu-i aşa că mă iu­beşti?»

Adrian a început să meargă la karate dintr-o întâmplare. Visa, ca mulţi băieţi, să se facă fotbalist, dar nu era foarte bun la jocul cu mingea. Ni­coleta, "sora" lui Adi, fiind mai ti­mi­dă, a fost sfătuită de cei de la Protecţia Copilului Sector 6 să se apuce de arte marţiale pentru a câştiga încredere în ea. Şi pentru că "mamaie" nu avea cu cine să-l lase pe Adi cât timp o ducea pe Nicoleta la karate, l-a luat şi pe el. În scurt timp, tocind cu înver­şu­nare rogojina din sală, Adi s-a do­ve­dit un karate kid. "Adi a dat rapid dovadă de abilităţi extraordinare la karate. Are înverşunare şi vrea să fie numărul 1 cu orice preţ. E un copil popular care atrage privirile oriunde merge, fetele îi dau atenţie. Şi el e conştient de farmecul pe care-l are. E un copil serios, poţi discuta cu el lucruri grave şi e preocupat să facă faţă situaţiilor", spune psihologul de la DGASPC Sector 6, Ana Bogdea.

"La Adi, talentul la shotokan este nativ: e un copil receptiv, înţelege rapid şi e mai bătăios ca alţii. Eu am câştigat prima mea medalie după patru ani de antrenament. El – după nici un an. Adi e campion european la kata, a fost cel mai bun dintre 40 de sportivi din mai multe ţări europene: Ucraina, Olanda, Italia, Marea Britanie", spune maestrul emerit al sportului 3 dan, Florian Gheorghe.

În sala de sport, pe tatami-ul roşu cu albastru, patru copii execută mai multe scheme de shotokan. Printre ei – puştiul brunet, cu ochi blânzi, gene întoarse şi care roşeşte repede: e campionul european la kata. După o serie de Mawashi Geri şi Taikoku Shodan, un alt antrenor îl ia deoparte pe Adi şi exersează împreună scheme complicate. Adrian pare fragil, dar gesturile îi sunt precise şi, în răstimpuri, când strigă, te minunezi cum de pot ieşi asemenea răcnete dintr-o mână de om. "Trebuie să strigi ca să-ţi in­ti­midezi adversarul şi ai mai multă forţă când strigi", explică băiatul cu seriozitate. O singură dată scoate un "ah!" plin de ciudă când nu-i iese o figură repetată de câteva ori. Sensei Florin, cel pe care Adi şi l-a ales drept model, după Bruce Lee, îl corectează şi-l pune să repete până când toate mişcările ies perfect.

Băiatul e tratat ca un om mare de antrenori, pentru că de la el se aş­teap­tă mai mult. Şi Adi simte diferen­ţa: în orele de antrenament co­mune cu alţi copii aflaţi în asistenţă socială, transpiră de trei ori mai mult. "Un­gurii sunt tari la kata, cel de pe locul doi a avut punctajul puţin mai mic de­cât mine. Şi cei din Belarus", po­ves­teşte Adi despre prima lui mare reu­şită. Trofeul câştigat la unguri îl ţine în cameră, pe masă, alături de celelalte cinci medalii: două de aur, două de argint şi una de bronz. Adi se antrenează în perioada aceasta şi pentru centura galbenă, pentru că momentan are doar centura albă. De când face karate, copilul recunoaşte că s-a schimbat mult: a devenit mai ordonat, mai concentrat, nu mai lasă lucrurile neterminate, la şcoală e mai conştiincios. "Nu-mi mai e frică de ni-mic", recunoaşte Adi. Şi totuşi, când stă şi se gândeşte ca un om ma­re, vede cu groază ziua când, din cauza bani­lor, nu va mai putea face performan­ţă. Pentru deplasarea în Ungaria, abia s-au găsit, cu mari eforturi, 10 milioa­ne pentru transport şi cazare. În cazul altor copii, părinţii suportă o parte din costuri, dar Adi ştie că, în cazul lui, acest lucru e imposibil. 

Când nu merge la şcoală sau nu face karate Adrian se joacă pe calculator un joc cu vrăjitori şi se uită la desene animate. Despre fete vorbeşte cu seriozitate, fără hlizeala vârstei, şi recunoaşte că-i place o colegă foarte mult. După orele de antrenament, "mamaie" îl ajută să se schimbe pentru a ajunge repede acasă. A doua zi îi aşteaptă o deplasare la Medgidia pentru o competiţie. Pe lângă pră­ji­tu­rile şi mâncarea pentru drum, o al­tă mare grijă a lui "mamaie" e să nu-i fie bătut băiatul. La ultimul concurs în ţară a stat cu sufletul la gură când un alt karatist a ieşit de pe tatami şchio­pătând. "Dacă-i făceau băiatului meu aşa, atâta le trebuia", spune şi-l mângâie pe Adi, care se lipeşte cu drag de ea.