Cristale de gheaţă în sprâncene

http://www.adevarul.ro/radu_paraschivescu_-_comentarii/Cristale_de_gheata_in_sprancene_7_408629136.html

Cristale de gheaţă în sprâncene
de Radu Paraschivescu

Ne plângem degeaba că nu avem vârfuri. Le avem, dar ca să dăm cu ochii de ele trebuie să ne uităm în sus, nu în jos.

Un munte de om şi un om de munte. O mustaţă îngheţată pe streşinile lumii, mai aproape cu opt kilometri pe verticala cu deschidere spre Dumnezeu. O poftă parşivă de testare a limitelor şi un incendiu lăuntric care topeşte zăpezi. În locul crezului rostit cu panaş de conchistador, în locul  orgoliului stârnit de eşecurile altora sau de izbânzile proprii, un citat din Reinhold Messner, italianul cu sânge sud-tirolez care a suit pentru prima oară pe Everest fără provizii suplimentare de oxigen: „Un munte nu poate fi învins. El a fost şi rămâne la fel chiar şi după ce «victorioşii» au coborât şi l-au părăsit. Oamenii nu au învins Muntele; ei au învins cel mult slăbiciunea din ei, ridicându-se pentru o clipă la înălţimea munţilor." O lume compusă din versanţi, scrâşnete, cristale de gheaţă în sprâncene, căni cu ceai fierbinte, muget de vânt, pioleţi, popasuri cascadoriceşti, conserve şi întrebări care vor să te rostogolească de-a dura. În mijlocul acestei lumi, un tânăr care nu ştie exact unde e capătul, dar vrea neapărat să-l atingă.

Îl cheamă Horia Colibăşanu şi e amator de K2 într-un timp în care tinerii mizează tembel pe K1, cu alaiul lui de piruete virile şi şpiţuri în gură. Cine e K2? Nimeni altul decât al doilea „optmiar" al Terrei, argintul podiumului pe care stă înfipt Everestul şi totodată cea mai grea probă de escaladă, conform experţilor. Colibăşanu l-a vizitat cu şase ani şi jumătate în urmă şi a părut încântat de cunoştinţă. Atât de încântat, încât s-a simţit ispitit să vadă şi ce mai fac fraţii lui cu nasul în nori, mai cu seamă Annapurna, o arătare de 8091 de metri, pricepută în arta de-a suci minţile temerarilor. După două tentative eşuate, alpinistul din Timişoara a găsit soluţia salvatoare: va mai încerca o dată.

Horia Colibăşanu va pleca în expediţie peste o lună şi jumătate, ducând cu sine nu doar un steag, ci şi o fotografie. În ea stă un navarez din Pamplona,  Iñaki Ochoa de Olza, a cărui traiectorie de navetist prin Himalaya (peste treizeci de ascensiuni) a fost curmată în 2008 tocmai lângă Annapurna. Atunci, cu moartea la doi paşi, Colibăşanu a înţeles cât de sterilă e proza prin care sunt elogiaţi, de la distanţă, curajoşii. Şi cât de dogit sună preţuirea festivistă a celor rămaşi la computere, gata să comute de pe trepidaţia îndrăznelii pe cucernicia necrologului, după cum cer evenimentele şi indicatorii de rating. Când îţi vezi mentorul lovit de leziuni cerebrale, degerături şi edem pulmonar, floricelele literare valorează mai puţin decât hârtia pe care au fost scrise.

Numele au câteodată obiceiul straniu de-a se chema şi de-a se atrage în jocul hazardului. Numele Colibăşanu seamănă până la un punct cu numele Coliban. Taina Coliban, alpinistă care, când nu suia pe munţi, preda morfologia limbii engleze studenţilor, a pierit în 1992 pe vârful Dhaulagiri, un optmiar nemilos, care a înghiţit-o tot atunci pe Sanda Isăilă. Între timp, Horia Colibăşanu l-a biruit în luptă dreaptă pe Dhaulagiri, poate şi ca omagiu adus celor două dispărute. Colibăşanu şi Coliban - nume ţâşnite din aceeaşi rădăcină. Dinspre sărăcia sugerată a unei colibe spre bogăţia austeră a munţilor. Din forfota citadină spre zona de aer rarefiat în care afli din ce plămadă eşti făcut. Despre Horia Colibăşanu se cunosc mai puţine decât s-ar cuveni. Arheologii promiscuităţii tabloide l-au declarat, fireşte, neatrăgător. Dar aventura lui care pleacă dintr-o pasiune rodnică sau mortală poate comunica un mesaj simplu: ne plângem degeaba că nu avem vârfuri. Le avem, dar ca să dăm cu ochii de ele trebuie să ne uităm în sus, nu în jos.