Iniţiativă. Prima asociaţie turistică a apărut în Transilvania, în 1880.
Cine a pus România pe hărţile turistice europene
de DAN GHEORGHE <http://www.romanialibera.ro/autor/dan-gheorghe-385.html>
Puţini dintre pasionaţii muntelui din ziua de astăzi ştiu că majoritatea
traseelor montane, cabanelor sau refugiilor pentru turişti au fost
realizate începând cu sfârşitul secolului 19. Meritul aparţine
organizaţiilor de voluntari, la început din Ardeal şi apoi din toată
ţara, care au muncit atunci pentru ca România să ajungă pe hărţile
turistice europene.
O idee bună supravieţuieşte oricăror conjuncturi politice. Aşa s-a
întâmplat cu un concept legat de "civilizarea" Carpaţilor, care a apărut
încă din 1880, odată cu organizaţia "Societatea Carpatină
Transilvăneană", iniţiată de avocatul şi ziaristul sibian Carl Wolf,
despre care am scris numărul trecut că a fost sufletul construirii
hidrocentralei de pe râul Sadu. Asociaţia mai era cunoscută şi ca SKV,
iniţialele venind de la denumirea sa în limba germană, majoritatea
iniţiatorilor ei fiind saşi. Cei care au muncit la construirea
infrastructurii montane au venit din toate categoriile sociale -
profesori, medici, patroni, studenţi, muncitori, funcţionari,
cercetători, ingineri, orăşeni şi ţărani - uniţi de pasiunea lor pentru
munte. Dar şi de o anumită mentalitate. Cel mai bun exemplu vine de la
una dintre filialele de elită ale SKV, cea din Braşov, condusă de Iulius
Romer. Deviza montaniarzilor braşoveni suna astfel - "tradiţia nu
înseamnă păstrarea cenuşii şi predarea flamurii". Altfel spus, munceşte
pentru a spori moştenirea de la înaintaşi, să nu laşi copiilor tăi ţara
tot aşa cum ai găsit-o, ci fă-o mai frumoasă şi mai bogată. Aceasta este
interpretarea pe care ne-a dat-o acum şeful cabanei Postăvaru, Rolf
Treutsch, povestindu-ne despre timpuri demult apuse, aşa cum ştie de la
bunicii săi, care au făcut parte din SKV.
*Fenomen naţional*
După momentul crucial din 1918, cel al făuririi României Mari,
fenomentul SKV a luat o amploare deosebită. Dacă organizaţia sibiană
avea, la debutul său, doar câteva sute de membri, ea a căpătat proporţii
impresionante, ajungând în 1920 la nu mai puţin de 4.456 de membri, iar
mai apoi depăşind 7.000 de susţinători - toţi cotizanţi. Asociaţia s-a
răspândit în toate colţurile ţării, având filiale în Bistriţa, Cernăuţi,
Lupeni, Mediaş, Orăştie, Petroşani, Reghin, Sighişoara, Timişoara şi
Bucureşti. Dar nu numai atât. Au apărut forme de organizare similare,
unele dintre ele susţinute de personalităţi ale ştiinţei şi culturii
noastre. Un bun exemplu vine de la Societatea Carpatină din Sinaia,
înfiinţată în 1895, a cărei activitate a fost încurajată de Tache
Ionescu şi Bucura Dumbravă, în timp ce Societatea Turiştilor din
România, apărută în 1903, la Bucureşti, a reuşit să-i atragă de partea
sa pe Grigore Antipa, Simion Mehedinţi şi Alexandru Vlahuţă. Lista
activităţilor de voluntariat, dedicate muntelui, continuă cu Asociaţia
Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, fondată în 1929, Turing-Clubul
României - funcţională din 1925, Asociaţia Turistică "România
Pitorească" - din 1930, Asociaţia "Munţii Noştri", Clubul Carpatin
Român, Societatea Carpatină din Sinaia, ca să dăm doar exemple ale celor
mai active asocieri interbelice, dintr-un şir mult mai lung.
*Trasee desenate de cartografi*
Traseele n-au fost amenajate la întâmplare. Munca era precedată de
studii amănunţite, ale cartografilor, pentru cele mai bune variante spre
nori. Poteca trebuia susţinută, în unele locuri, cu ziduri din piatră,
în alte părţi era nevoie de parapeţi, de scări sau de lanţuri prinse de
stânci. Toate pentru siguranţa turiştilor. Se adăugau marcajele - de
culori şi forme speciale, pentru fiecare cărare în parte - aplicate pe
stânci sau pe copaci. Plus indicatoarele de la răscruci de drumuri.
"Albastru" şi "Roşu" - două trasee din masivul Postăvaru, utilizate de
zeci de ani de turiştii plecaţi din Poiana Braşov. Au fost realizate de
membrii SKV. Tot ei au creat "Pichetul Roşu" din Bucegi, dar şi poteca
"Tache Ionescu" sau "Şapte Scări" - cea din urmă fiind în masivul Piatra
Mare. Se adaugă cele din Rodna, Parâng, Căliman, Cibin, Sebeş, Piatra
Cariului, Apuseni. Datele statistice arată că această organizaţie a
reuşit să amenajeze, în total, peste 700 de kilometri de poteci alpine.
Filiala braşoveană a stabilit un veritabil record, de 101 kilometri de
trasee, realizate până în 1936, doar în Postăvaru şi Piatra Craiului.
Lungimea drumurilor de munte apărute în perioada interbelică e mult mai
mare, dacă luăm în calcul şi munca altor asociaţii, în Făgăraş, Ciucaş,
Penteleu, Lotru.
*Cărămizi în rucsac*
Fiecare lua în rucsacul lui câteva cărămizi, de la poalele muntelui,
plecând spre înălţimi, spre locul ales pentru construirea cabanei. La o
acţiune participau sute de oameni. Porneau în coloană, străbătând
pustietatea, ocolind văi ameţitoare, stânci inaccesibile, să ducă
materialele de construcţie spre cele mai înalte creste. Nu erau doar
membrii organizaţiilor de voluntari, veniţi de la oraş. Li se alăturau
şi ţăranii din satele de munte, care îşi puneau la bătaie animalele de
povară, căruţele, în care încărcau trunchiuri masive din lemn. Până şi
apă se căra, dacă în locul unde urma să fie cabana nu era un izvor. Apa
era necesară pentru prepararea mortarului, să fie legate între ele
pietrele de la temnelia viitoarei construcţii. Lucrarea era executată de
meşteri, aduşi special pentru treaba asta, să facă un lucru de calitate,
solid. Autorităţile locale au sprijint astfel de acţiuni, primăriile
oferind terenul necesar organizaţiilor, pentru a construi cabanele şi
refugiile montane.
*Cum a apărut staţiunea Păltiniş*
O cabană se construia în mai puţin de jumătate de an, în ciuda efortului
deosebit. Cum a fost cazul Mălăieştiului. Clădirea a fost deschisă în
1924, după numai cinci luni de muncă. Autori sunt membrii SKV. Ei s-au
remarcat şi de această dată, ridicând aproape 60 de cabane, în aproape
toţi munţii. Prima realizare a celor de la SKV a fost la 17 septembrie
1881, când au inaugurat o cabană în Piatra Craiului. A urmat, în acelaşi
an, cabana Negoiu. Aceiaşi oameni au pus bazele staţiunii Păltiniş, cu
primele cinci cabane făcute acolo, cea mai veche fiind Prejba, apărută
în 1887. Tot ei au marcat un reper important al Bucegilor - cabana Omu,
dată în folosinţă în 1888. Alte asociaţii de voluntari au sporit zestrea
Carpaţilor, precum Societatea Carpatină din Sinaia, de care e legat
numele cabanei Caraiman. Se adaugă o serie de refugii alpine, în zone
izolate, realizate de Turing-Clubul României. Se adaugă adăposturile din
Bucegi ale Asociaţiei Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României, dar şi
două cabane apărute datorită Societăţii Turiştilor din România - una în
Piatra Craiului, alta la poalele Negoiului.
*Primii salvatori montani*
Primele echipe salvamont au apărut pe teritoriul României în jurul
anului 1900. S-au constituit formaţiuni în Sinaia, Braşov, Sibiu şi
Buşteni, cu voluntari SKV. Cei selectaţi erau, în general, oameni care
locuiau în zona montană. O primă acţiune de salvare a fost consemnată în
1906, în Munţii Făgăraş, pe Valea Podragului. Cel care s-a evidenţiat
atunci pentru efortul său a fost un ghid turistic- Ion Coţofan, din
Avrig. Puţine date există, din păcate, în legătură cu şcolile de ghizi.
Se ştie doar că prima instituţie de acest fel s-a înfiinţat la noi în
1904. Un grup de ghizi montani apăruse încă din 1884, la Sibiu. Un reper
important în categoria siguranţei montane este legat de posturile de
prim-ajutor, a căror funcţionare, în mijlocul celor mai periculoase zone
montane, a debutat în 1890.
*Şerpaşi de România*
Noul sistem turistic - cabane şi trasee - era administrat, la începutul
secolului trecut, după reguli precise, de către organizaţiile
voluntarilor. Să luăm ca exemplu felul în care era pusă la punct toată
treaba asta de către SKV. Turistul avea nevoie de informaţii - ce trasee
montane sunt disponibile, unde anume sunt cabanele, cât de lung sau de
periculos e drumul până la ele. Aşa că în satele sau oraşele de la
poalele munţilor s-au creat birouri de informare turistică. Oaspeţii
veneau mai întâi aici. Era locul unde putea fi găsit un om foarte
important - ghidul turistic. Pentru treaba asta erau aleşi cei mai
descurcăreţi localnici. Ghizii fuseseră ciobani sau vânători. Calitatea
lor principală era că ştiau ca-n palmă zonă de competenţă, în care îi
conduceau pe turişti. Aveau şi legitimaţii, statutul lor fiind
oficializat. Se ştia că pentru creasta Făgăraşului îl poţi găsi, în
Zărneşti, pe Iosif Minea. Dacă doreai să colinzi Piatra Craiului, îl
căutai pe Nicolae Oratie. Doar câteva nume de ghizi, dintr-o istorie
demult apusă şi prea puţin cunoscută, cea a turismului românesc. Tot la
birourile de informare se închiriau felurite echipamente pentru
călătorii nepregătiţi să se ia la trântă cu muntele, vara sau iarna.
Poate nu ştiaţi, dar în România au existat şerpaşi. Erau disponibili în
satele de munte, tot dintre localnici. Ei cărau, contra unui tarif bine
stabilit, bagajele voluminoase ale turiştilor. Era strict interzis
şerpaşilor să mănânce din hrana clienţilor. Ghizii aveau şi ei un tarif
strict, fiind plătiţi cu ziua. Ghidul percepea o taxă pentru două zile
numai în situaţia în care fusese alături de turist mai mult de 36 de
ore. Dacă acest interval era sub 36 de ore, turistul plătea numai pentru
o zi.
*Reguli pe munte *
Ajuns la cabană, turistul trebuia să ştie un lucru foarte important - ce
spune cabanierul e literă de lege. Cabanierul era desemnat de către
organizaţia de voluntari să administreze acea clădire. Puteai să pleci
pe un anumit traseu, dar nu înainte de a-l informa pe cabanier. Ca să se
ştie unde te afli, în munţi, şi eventual să se intervină, la nevoie,
pentru salvarea ta. Turistul avea obligaţia să păstreze curăţenia în
cabană, să nu facă zgomot ori scandal. Erau editate pliante, atât în
română, cât şi în limbi străine, prin care turiştii învăţau să se
comporte pe munte - cum să recunoşti urmele animalelor sălbatice, mai
proaspete sau mai vechi, să ştii dacă sălbăticiunile ar putea fi în
apropierea ta. Se indica până şi felul în care trebuie străbătută zona
alpină - cum să urci, cum să cobori, ca să nu aluneci, să te accidentezi.
*Cabana - muzeu*
Dacă pereţii ar putea vorbi, ar face-o cu siguranţă cei de la cabana
Postăvaru. O parte din clădirea actuală, modernizată şi extinsă, are în
componenţa ei un corp ridicat în 1881 de către voluntarii SKV. Greu de
spus dacă mai e azi o cabană seculară în munţii României, care să fi
rezistat timpului. Doar numele originale s-au păstrat, ca şi locul în
care li s-a pus temelia. Multe clădiri au suferit ulterior distrugeri,
din cauza oamenilor sau a naturii, încât au fost reconstruite, chiar de
la zero. Dar aici, mai sus de Poiana Braşov, la Postăvaru, au rămas
"amprentele" oaspeţilor din ultimii 100 de ani. Scrijelituri care
îmbracă pereţii exteriori ai bătrânei case de la munte. Zărim printre
atâtea amintiri una foarte veche, cea a lui Novak. Numele e însoţit de
anul sosirii lui în acest loc - 1896. Credeam că e cea mai veche
"atestare". Nici pomeneală! Cea dintâi e din 1893, ne anunţă şeful
cabanei, Rolf Truetsch, care a studiat noianul semnăturilor. Facem
cunoştinţă şi cu Adele Zeidner, de pe urma căreia au rămas câteva
şanţuri adânci, cu tot cu anul sosirii ei aici - 1907, la care se adaugă
Helena, din 1908. Am petrecut o noapte în mijlocul istoriei, într-una
din camerele spaţioase, exact cum au fost ele concepute cu 129 de ani în
urmă. Supravegheaţi de siluete zâmbitoare, salutându-ne din alt veac.
Ghizi montani sau constructori ai traseelor alpine. Am aflat după aceea,
tot de la Rolf, că voluntarii purtau, prin anii '20, bocanci cu ţinte
bătute în talpă, iar pe zăpadă foloseau schiuri din lemn, făcute în
atelierele dogarilor. Cei pe care îi apuca noaptea în pustietate îşi
luminau calea folosind lămpi cu gaz, care aveau în interior un ciorap
din azbest. Obiecte de acest fel pot fi văzute azi la Postăvaru, fiind
în pregătire un muzeu al cabanei.
*"Spriritul de pe vremuri s-a pierdut"*
Nopţi la foc de tabără, zile întregi de muncă. "Era o pasiune
extraordinară pentru munte. Tot ce s-a făcut a fost altruist", ne face
Rolf un tablou al anilor interbelici, când mii de oameni invadau
Carpaţii. "Spiritul acela s-a pierdut azi", e convins şi trist totodată
interlocutorul nostru. Acelaşi pesimism în privinţa actualităţii l-am
găsit la Mircea Opriş, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Salvatorilor
Montani. "Azi nu mai e aceeaşi implicare a oamenilor pentru munte. Pe
vremuri, totul se făcea din convingere şi plăcere. Acum s-a schimbat
mentalitatea, nu mai depune aproape nimeni efort, dacă nu există şi
recompensă. Atunci era altă mentalitate", e de părere cel care, la
rândul său, a participat, în anii '70 - '80, la construirea a 12 refugii
alpine. Dar lucrurile se schimbaseră deja, Mircea Opriş spunându-ne că
banii necesari nu mai veneau de la voluntari, ci de la autorităţi. Ce se
întâmplase între timp cu spiritul voluntariatului? Explicaţia vine de la
Rolf Truetsch, legată de momentul venirii comuniştilor la putere. Să
luăm cazul SKV - dacă până în anii '40 cabanele construite de voluntari
fuseseră administrate de asociaţie, care avea statut juridic, banii
obţinuţi din turism fiind destinaţi viitoarelor amenajări alpine, după
1948 a fost impusă altă organizare montană. Clădirile au fost
naţionalizate. "Nu a existat un act efectiv de naţionalizare. Pur şi
simplu au fost luate de stat", conchide Rolf.
*Azi se fură din ce s-a construit*
În munţii din România sunt 555 de trasee montane omologate. Unele au
câţiva kilometri lungime, altele sunt mult mai impozante, de până la 20
de kilometri. Statistica aparţine Ministerului Dezvoltării Regionale şi
Turismului. Mai sunt aproape 100 de adăposturi alpine, în care turiştii
se pot retrage, în caz de urgenţă. Numai că ştirile montane, despre
construcţii noi, sunt puţine. Un exemplu ne-a venit tot de la Mircea
Opriş, despre Asociaţia Turiştilor din Săcele. Voluntarii au ridicat,
după 1990, o cabană în Masivul Piatra Mare, pusă la dispoziţia
împătimiţilor de mişcare în aer liber. Din păcate, alte ştiri abundă,
când vine vorba de Carpaţii României - distrugerile. Se fură orice, până
şi lanţurile sau cablurile agăţate de stânci, de care turiştii ar trebui
să se ţină, când poteca e prea periculoasă, pe "buza" prăpastiei. Multe
adăposturi alpine sunt sparte, cablurile electrice tăiate, dispărând
chiar şi becurile. Hoţii sunt însă greu de prins iar de multe ori
salvamontiştii repară stricăciunile din propriul buzunar.
*Organizaţia SKV în cifre*
1880 - înfiinţarea organizaţiei, la Sibiu.
700 de kilometri de trasee montane amenajate.
60 de cabane construite.
1900 - constituirea primelor grupe de salvatori montani.
1904 - prima grupă de ghizi.
