Banul, adversarul pasiunii | Tentaţia Cuvintelor

Tipul asata chiar scrie bine, asa ar trebui sa arate un blog.
Daca aveti vreme, cititi printre articolele lui ...

http://tentatiacuvintelor.blogspot.ro/

Banul, adversarul pasiunii

         În urmă cu două luni părăseam România pe un drum care îmi era cunoscut, dar aveam în faţă un necunoscut dens. Deşi era a şaptea orară când plecam spre Germania nu reuşeam să găsesc nici o asemănare între călătoria curentă şi celelalte călători, de această dată totul era schimbat. Timpul şederi mele acolo nu mai era unul prestabilit iar neavând un motiv real pentru a mă întoarce mă gândeam chiar şi la un loc de muncă printre străini. Plecăm de acasă cu dorinţa de a rămâne în mijlocul unui popor "rece" dar aveam speranţa că mă voi întoarce curând printre fraţii mei. Era în mine o luptă continuă, o luptă la care asistăm neputincios, simţindu-mă incapabil de a influenţa rezultatul duelului. Simţeam cum las în urmă România iar cu cât mă depărtam mai tare dorinţa mea materialistă câştiga teren înghiţind în goana ei nesăturată întreaga-mi pasiune. Relaţiile ce le-am clădit timp de douăzeci de ani rămâneau şi ele în urmă iar în viitor nu vedeam alte prietenii pentru că nu aveam liantul necesar pentru a le lega, limba germană îmi era străină.

Ajuns pe tărâmurile Germaniei îmi era clar, vroiam să fac schimbul vieţii, vroiam să dau timpul meu la schimb cu banii lor. La prima vedere credeam că nemţii îmi plătesc mai bine timpul, dar apoi am realizat că acel timp care pentru mine era atât de valoros pentru ei nu însemna aproape nimic şi nu mă refer aici la cele 8 ore pe care le petrece un om normal la locul de muncă şi mă refer la celelalte ore din zi care pot fi administrate după bunul plac. Când am plecat nu am luat în calcul că eu va trebui să plătesc 24 de ore pe zi pentru setea mea materială, nu m-am gândit că izolându-mă între străini mă izolez de mine, nu m-am gândit că printre străini nu pot să-mi satisfac hobbyurile, pentru că orice hobby este făcut din rutină sau din plictiseală îşi pierde statutul de hobby. Toate acestea nu le-am pus în cumpănă iar când ele au ieşit la iveală situaţia s-a schimbat brusc în favoarea pasiunii. Am încercat să îmi continui hobbyurile şi acolo dar când pasiunea lipseşte lipseşte aproape orice. Mergeam cu bicicleta pe străzile asfaltate şi singurul gând ce îl aveam când priveam peisajele fabuloase era: cum aş putea ducea toate astea în România. Păşeam pe străzi şi la fel, îmi imaginam cum ar arăta România la un nivel atât de ridicat. Priveam clădirile fascinante, toate să completau atât de frumos dar spre neliniştea mea nu puteau să-mi completeze gândul. Am ajuns dezamăgit la o concluzie, am realizat că nici o dată nu mă voi simţii ca acasă pe acele meleaguri, niciodată nu voi putea spune Schwabachul e oraşul meu, căci ori cât de mult aş vrea să mă simt de-al locului, tot un străin voi fi acolo. 

După noi calcule şi noi variaţii introduse în problemă ce o aveam de rezolvat, ecuaţia s-a schimbat dramatic. Mi-am dat seama că timpul meu e prea valoros, pentru al irosi printre străini şi al oferii în schimbul unei maşini sau în schimburi altor lucruri materiale. La ce îmi ajută banii dacă atunci când vin de la serviciu nu pot să mă bucur de ei. Nu e mai bine să poţi bea o bere cu prieteni decât să-ţi permiţi cinci lăzi de bere dar să n-ai cu cine să le bei? Decât să dau timpul meu pentru nişte hărţi care oamenii le numesc bani mai bine am mai puţine hârtii şi îmi păstrez şi din timp.  

        Când am revenit în ţară, am avut ocazia să văd un alt exemplu de om care îşi iroseşte viaţa în goană nebună după aceste hârtii. Am venit cu un camion, iar când şoferul mi-a povestit programul lui şi multele nopţi dormite prin parcări am jurat că nu-mi voi sacrifica timpul pe altarul ridicat în cinstea banilor. Ştiu, acum mi-e uşor să spun asta, dar săptămâna viitoare o să plec din nou spre Germania şi o să duc aceiaşi luptă, o luptă în care eu sunt adversarul, o luptă în care timpul este adversarul banului.

Doar o şansă, mi-e de-ajuns

          Păşesc pe coridorul vieţii de aproape douăzeci şi unu de ani, uneori şoaptele pe care le aud îmi sugerează că sunt bătrân şi privindu-mă în oglindă caut detalii care ar putea să îmi trădeze tinereţea, firele albe nu au avut curajul să apară în parul meu, dar pe frunte au apărut ridurile care reflectă multe momente în care am fost nervos. Dar încă stiu zâmbi şi chiar dacă de cele mai multe ori nu am motive, mai întalnesc oameni care ştiu să îmi zmulgă câte un zâmbet şi alţii cărora le ofer un zâmbet doar din politeţe. Până la urmă sunt un actor iar rolul de "om trist" care mi-a fost atribuit este perfect pentru că involuntar joc acest rol în fiecare zi şi nu regret această mască pentru că după ea se ascunde un caracter identic, iar atât timp cât sunt doar un om nici nu am pretenţia să fiu fericit, îmi este suficient sa fiu OK :D

         Totuşi, alergând pe acest coridor cu privirea aţintită doar înainte, precum un atlet în cursa pentru aurul olimpic, nu am avut timp să îmi întorc capul înapoi, sa îmi privesc adversarii sau ce am lăsat în urmă, era mult prea important viitorul neţinând cont că acesta îl fac pas cu pas. Dar am ajuns la această bornă iar vântul care îmi sulfă din faţă mi-a încetinit alergarea şi mi-a oferit un moment de respiro, moment în care am reuşit să reflect la tot ce am realizat până acum, m-am aşezat pe o bancă şi privind fiecare etapă trecută am încercat să îi dau fiecăreia un calificativ. Nu am regretat nimic dar nici nu pot spune că am fost suta la suta mulțumit. Sigur că acuma aş schimba multe daca aş avea o a doua şansă, doar că de cele mai multe ori nu se oferă această o a doua şansă şi  nici nu sunt adeptul ei, cred că este mai corect ca să profit de şansa care o am la momentul oportun şi nicidecum să aştept un altul. Gândurile despre ceea ce aş fi schimbat îmi sunt întrerupte de zgomotul uşilor trântite de vântul care bate pe acest coridor. M-am întors şi am fost surprins să văd cât de multe uşi am lăsat deschise fără a dori să mai intru vreodată pe ele, uşi ce mă leagă de persoane care îmi displac şi pentru care nu am respect dar care la un moment dat au făcut parte din viaţa mea iar unele chiar mi-au infuenţat viaţa. Am încercat sa plec într-o misiune în care să închid aceste uşi şi să păstrez doar amintirile de care acuma mă desparte un zid ce nici nu mai vreau, dar nici nu mai pot sa îl escaladez. Ciudat că după această misiune care mi-a consumat din energie mă simt din nou în postura de a mă ridica de pe banca şi a-mi continua alergarea. Acuma mă simt eliberat, nu mai am nevoie de căşti pentru a bloca sunetul strident al uşilor trântite pentru că pe multe le-am închis, iar cele care au rămas deschise sunt acelea care îmi provoaca doar satisfacţie şi prin ele ajung în viaţa oamenilor care îmi plac. Desigur că au fost şi uşi care erau deja închise din partea cealaltă dar nu am forţat la ele pentru că nu sunt omul care să dau buzna cu bocancii în viaţa celor ce nu mă vor, iar cei care nu ma vor acuma îi asigur ca nu mă vor avea nici o data în viaţa lor. Regula mea sună puţin mai simplu decât a lui Lăpuşneanu: "DACĂ TU NU MĂ VREI EU DE CE TE-AŞ VREA?".

         Acum când sper că am ajuns la jumatea cursei şi mi-am încărcat bateriile, plec din nou în alergarea mea, iar tot ce am învăţat în lungile mele meditații este să profit de şansa care o am şi să nu ofer nici o data o a doua sansă iar dacă nu o ofer nici nu o accept din partea altora.

5 comentarii:

Jurrki spunea...

"Toţi avem mari şanse în viaţă noastră, care sunt, mai mult sau mai puţin, o a doua şansă."
(Harrison Ford)

vineri, august 17, 2012

Tymy Pacurar spunea...

depinde cum privesti, poate ceea ce unii considera a doua şansă este defapt prima şansă iar precedenta a fost doar o iluzie... nu sunt de acord ca cineva sa umble insistent dupa a doua sansă mai ales cand stie ca a avut o sansă si a irosit-o... si de cele mai multe ori oamenii cer o a doua sansa dupa ce a irosit-o prosteste sau inconstienti pe prima

vineri, august 17, 2012

Jurrki spunea...

Ai perfecta dreptate!
Eu doar am vrut sa completez ca din fiecare situatie avem de invatat. Chiar daca ai ratat o ocazie, e spre binele tau, ai capatat experienta...

vineri, august 17, 2012

Bogdan Cîrstea spunea...

prietene: trebuie sa asculti melodia asta, apoi sa devii mai pozitiv. macar incearca

http://www.youtube.com/watch?v=d-diB65scQU

Nu-i arta pașilor de vals!

              Privești în gol prin tavanul alb, visând la cele mai însorite zile de care ai avut parte doar în imaginația ta, ești purtat pe cele mai înalte culmi ale fericirii de speranța care îți prezintă partea roz a vieții prin tablouri artistice. Cu speranța că o dată aceste tablouri vor fi file în cartea vieții tale cauți să descoperi cu o sete nebună mai mult din potențialele clipe de fericire. Privirea îți rămâne ațintită la o reprezentație pe care o vezi în ceață, încerci să te apropri de imaginea neclară care ți-a stârnit interesul. Cu mintea, încerci să dezlegi enigma acestui tablou și nu știi dacă tabloul simbolizează un dans sau duel și ajungi să nu deosebești arta marțială de arta pașilor de vals.

              Starea de meditare îți este întreruptă de ceasul care sună strident indicând ora 5:30, oră la care te trezești în fiecare zi să mergi la muncă. Lași deoparte enigma care te-a frământat și îți intri în ritmul normal, după ce ți-ai făcut igiena personală, ai băut o cafea în grabă, îți săruți soția și cu geanta în spate ieși pe ușă în întunericul de afară. În timp ce aștepți autobuzul în stație gândul îți zboară la tabloul neclar dar nu ai timp să zăbovești prea mult asupra acestor gânduri pentru că gălăgia în stație este prea mare pentru a permite gândului să călătorească atât de departe. După un drum apatic cu autobuzul, ajungi la muncă unde începi să faci același lucru care l-ai făcut și ieri și acum un an. În imensa fabrică orele îți par ani, lucrând fără nici o satisfacție gândindu-te mereu la ora 3 și jumătate când programul va fi gata. Te lași pradă gândului care te duce la soție și la fetița ta pentru care lucrezi în fiecare zi precum un robot și încerci să primești măcar de acolo o satisfacție dacă alte motive nu ai. Atenția îți este captată de un coleg care te întreabă ce zi a săptămânii este. Hm-mm... Este joi? sau miercuri? Dar până să te hotărăști un alt coleg îi răspunde că este doar marți. Debusolat te întrebi cum oare se întâmplă să nu știi în ce zi a săptămânii ești, dar gândindu-te la viața ta monotonă realizezi imediat că este foarte greu să ști în ce zi ești dacă în fiecare zi faci același și același lucru, te gândești imediat că fără un calendar nu ai avea nici un reper.

              Privești pe geam la fetița ta care se joacă în curte și se bucură de fiecare clipă. Parcă nici o mișcare nu este identică cu alta când pentru tine ultimii 6 ani au fost identici, o repetiție continuă a unor acțiuni făcute din silă. Îți vezi viața precum un CD zgâriat care repetă exasperant aceleași două cuvinte ale unei balade care altădată îți provoca emoții. Ai da orice ca fetița ta să rămână așa, să se bucure de fiecare notă și să nu repete la nesfârșit un "sol" și un "fa" care desprinse din simfonie nu mai au nici o valoare, să nu fie nevoită să se transforme în robot, într-un adult. Realizezi că monotonia este cea mai dură formă de sclavie pentru chiar tu ești asupritorul.

               Să visezi? Nu, nu mai ai tăria să o faci când viață ta este o continuă luptă. Privești din nou în gol și în fața ta apare același tablou care în urmă cu câteva ore era o enigmă. Dar acum parcă imaginea se vede mai clar și cu cât te apropri deslușești noi detalii care sunt esențiale în înțelegerea tabloului. În jurul acelor două siluete apar corzile ringului și spectatorii care sunt ridicați în picioare, dar spre dezamăgirea ta toți te huiduiesc, adresându-ți cuvinte care te descurajează. Dar continui să lupți chiar dacă ești descurajat cărând picioare în pieptul adversarului, în această imagine morbidă nu există loc de păși de vals.

              Ridici privirea și observi numele tabloului scris simplu cu litere artistice "VIAȚA"

Prizonierii propriilor măști

        Aduc în fața voastră un tablou: Imaginati-vă o mamă care are un singur copil pe care îl iubește enorm, dar acesta din cauza unui anturaj murdar, anturaj care nu era pe placul părintelui, ajunge să se drogheze iar datorită persistenței în această stare ajunge să își găsească sfârșitul timpuriu din cauza unei supradoze. Ce părere ați avea dacă la funerariile fiului mama ar fi cu zâmbetul pe față, și ar da impresia că nu este afectată de cele întâmplate? Sunt sigur că ați spune că este nebună, mai ales că fiecare ar bănui tristețea profundă din sufletul ei. Sunteți de acord cu mine că în acest context lacrimile nu doar că sunt înțelese, dar sunt și necesare, iar absența lor ar pune-o pe mamă într-o lumină negativă. Dacă în astfel de cazuri considerăm că este absolut normal să exprimăm ceea ce simțim de ce nu păstrăm regula și în cazurile mai izolate? Ce motiv aș avea să râd când în inima mea este tristețe și ce motiv aș avea să plâng când sunt satisfăcut de nereușitele altora?

        Sunt sigur că dacă oamenii și-ar da măștile jos și ar arăta la fiecare pas ce simt ar fi o armonie perfectă pe pământ. Pentru că atunci ai sesiza ușor când nu ești pe placul unei persoane și ai încerca să ieși din raza lui. Într-o astfel de lume probabil că ai fi înconjurat doar de persoanele pe care le dorești, pentru că atunci nu ai avea nici o reținere să spui cuiva să se așeze două rânduri mai în față pentru că nu îți place mirosul lui, sau pentru că te doare urechea de la râsul lui strident. Într-o lume guvernată de sinceritate oamenii ar fi doar ei, și ar fi încântători pentru ceea ce sunt. Dar acest ideal ne este in tangibil și ce este mai grav este că pentru mulți de mult nu mai este un ideal.

       Detest multe lucruri în lumea asta dar nimic nu se compară cu ura care le-o port oamenilor falși. De mult timp am o problemă cu oamenii care se prezintă în societate purtând o mască prea albă pentru faptele lor jegoase; oameni care voit vor să îți prezinte o stare de spirit care nu au trăit-o nici o dată în viața lor. Falsul îl sesizezi în acțiunile lor fără a fi psiholog, însă pentru a-l putea determina trebuie să ai o calitate... Tu nu ai voie să fi fals dacă vrei să observi că celălalt este fals, pentru că omul fals trăiește o viață atât de haotică încât nu mai percepe realitatea; este atât de preocupat să mintă și să se prezinte ceea ce nu este încât trăiește o realitate proprie în propriul univers încercând să impună și altora această realitate strâmbă, distorsionată. Este trist ca acești oameni sunt prizonierii propriilor măști; măști ce le îngustează câmpul vizual răpindule speranța că vor gusta un mod de viață transparent.

       Personal sunt adeptul sincerității, și pentru asta nu îmi permit să zâmbesc decât dacă am un motiv și nu îmi permit să plâng decât dacă sunt zdrobit. Iar dacă nu am mai plâns de ani buni, se datorează sistemului de autoprotecție foarte performant, care mi l-am dezvoltat și nu că aș fi un fals. Judecând după principiile mele aș elimina zâmbetul de politețe și lacrimile de crocodil. în emoțiile unui om adevărat nu există așa ceva. Un om adevărat nu poartă o mască, asta-i clar, pentru că lui nu îi este rușine de propriile emoții care dau naștere unor lacrimi sau unor zâmbete.

         În trecut mă deranja orice detaliu ce trăda lipsa onestității celor din jurul meu, dar cu timpul, fiind atent la aceste detalii și știind că nu pot schimba nimic, pur și simplu am învățat să ignor ipocrizia iar treptat am renunțat la așteptările pe care le aveam de la ei. Și nu mai am așteptări, de aceea nu am cum să fiu dezamăgit.