Călătoria
Preocuparile mele pedagogice în general, stradania de a ajuta părinţii în minunata lor muncă de educaţie, experienţa directa cât şi faptul că doi din copiii mei au fost la Cercetaşi, m-au determinat să studiez acest aspect al educaţiei şi să scriu acest articol.
DEX-ul precizează: "călătorie, călători. s.f. acţiunea de a călători; drum pe care îl face cineva într-un loc mai depărtat."
Nu ne vom referi aici la călătoria turistică, de destindere sau de afaceri. Făt-Frumos sau orice al personaj de basm, face o călătorie iniţiatică, menită să-i valorifice calităţile şi să-i amelioreze sau elimine defectele, dar mai ales să-l facă să-şi conştientizeze Eul şi misiunea.
N. Steinhart spune în Primejdia mărturisirii: Sunt convins că o educaţie adevărată, implică nu numai învăţare, ci şi călătoria. Sunt convins că anii de călătorie completează în mod minunat orice educaţie şi că lărgesc orizonturile spiritului şi întreaga fiinţă, cel puţin tot atât de mult cât şi studiile cele mai aplicate şi mai susţinute. Da călătoriile primenesc, aţâţă, dezvăluie, înţelepţesc şi creează o stare de spirit deschisă şi receptivă, ce nu poate fi decât de cea mai mare priinţă.
Putem să enumerăm mulţi eroi, care s-au desăvârşit călătorind (Ulysses) sau ne putem referi la rolul călătoriei în destinul unor mari creatori, chiar dacă am aminti numai pe Eminescu. Ca adolescent a însoţit o trupă de actori, timp în care a cunoscut foarte bine plaiurile româneşti, a cules folclor, sţa găsit pe sine, s-a maturizat.
În evul mediu, cel ce voia să înveţe o meserie, devenea mai întâi ucenic şi după ani buni de ucenicie, calfă. Calfa trebuia să-şi încununeze învăţătura cu o lucrare proprie, care să-i certifice măiestria. Înainte de a fi recunoscut meşter, de către membrii breslei, el trebuia să facă o călătorie într-o altă ţară, pe parcursul căreia trebuia să se întreţină singur din practicarea meseriei sale. Abia la sfârşitul călătoriei, care dura cel puţin un an, la întoarcerea acasă, i se acorda titlul de Meşter. La acea vreme călătoria făcea parte din educaţie şi anii de şcoală...
Călătoria completează în mod fericit orice educaţie şi lărgeşte orizontul spiritual la fel de mult ca şi studiul teoretic, căci contactul direct nu poate fi înlocuit cu nimic. Nu orice plecare la drum este călătorie, căci aceasta presupune respectarea anumitor reguli, care o transformă într-un examen de maturitate. Adevărata călătorie trebuie să fie un act grav şi marcant, un cutremur al vieţii noastre obişnuite, prin dezvăluire şi trăire nemijlocită a realităţii. Copilul, adolescentul, tânărul, trebuie să vadă el însuşi că se poate şi altfel, că sunt şi alte soluţii, diferite de cele de acasă, că soluţiile noastre nu sunt singurele posibile. Nu neapărat mai bune sau mai rele, ci altele. Călătoria deschide mintea şi inima omului dezvăluind o infinitate de soluţii posibile pentru orice problemă minoră sau majoră... călătoria aeriseşte copilului, adolescentului, tânărului inima şi mintea, îl scoate din mediocritatea cotidianului, din suficienţă şi-l face să trăiască şi să se simtă în mod real "cetăţean al pământului", parte a Creaţiei. Căci călătoria este un mijloc de a constata pluralitatea, relativitatea axiomelor, este "cutremur regenerator". Ea prilejuieşte contactul cu ineditul, cu necunoscutul, cu noul, cu neaşteptatul, cu alţi oameni. Ea, călătoria ne învaţă adevărata solidaritate... Cunoaştem alţi oameni, diverşi cu o altă scară de valori... şi învăţăm că semenii noştri, nu trebuie să fie identici cu noi. Astfel călătoria devine un examen de maturitate şi nu trebuie să ne temem (ca părinţi ori dascăli) că ea ar deschide gustul dezrădăcinării sau expatrierii, căci ea e măsura adevăratei iubiri pentru acasă. Întors din călătorie, vei preţui cu adevărat ceea ce ai. Acest pericol al dezrădăcinării pândeşte doar pe cei slabi, fără echilibru interior, pe cei neserioşi şi labili. Pentru cel ce ştie "să vadă" şi "să asculte", călătoria este periplul iniţiatic, trezire la realitate, lărgirea perspectivei.
Călătoria presupune un soi de traumatism, de şocuri, de revelaţii, chiar de indignări, de supărări, nu-s rele, rostul ei principal fiind să ne trezească din stagnare şi obişinuinţă, din inerţie şi program, spune Vasile Andru.
Sigur, o călătorie adevărată presupune mari probleme organizatorice. Mai întâi trebuie "treziţi" părinţii şi făcuţi să înţeleagă necesitatea unei astfel de călătorii, care nu are nimic de a face cu turismul. Apoi însăşi călătoria este un drum iniţiatic. Nu trebuie uitat, că dacă la călătoria de la sfârşitul ciclului gimnazial educatorii (părinţi, dascăli) au mult de spus, la cea de la sfârşitul liceului, dacă educaţia s-a făcut în interesul tânăului, n-ar mai trebui să aibă prea multe de spus.
Pentru copilul mic un drum în parc este o călătorie. De aceea este important să nu mergem mereu în acelaşi loc, ci să schimbăm locul preferat din parc sau chiar parcul.
Vizitele la muzee, expoziţii, zoo, la muzeul satului sunt şi ele călătorii importante pentru copilul elev. Este de dorit să pregătim puţin expediţia,să ne informăm şi apoi să-l informăm despre muzeu şi exponate, să nu lasăm totul îm seama ghidului, dacă există, învăluind-o în mister sau transformând-o în surpriză: Pentru că ai fost cuminte , pentru duminică ţi-am pregătit o surpriză! Îi spunem cu trei zile înainte, făcându-l astfel curios şi dând astfel importanţă evenimentului.
Vacanţa petrecută la bunici este şi ea o călătorie şi este important să lăsăm copiii la bunici, chiar dacă ni se par depăşiţi ca pedagogi. Copiii au nevoie de bunici, adică de rădăcini, de schimbarea regimului de viaţă de peste an, de schimbarea ambianţei, de ceva nou, de aer curat, de natură.
Ieşirile de la sfârşit de săptămână nu trebuie să se rezume doar la grătar şi plajă, ci trebuie, din când în când să aibe un obiectiv, o localitate, un muzeu, o casă memorială, o mânăstire, o rezervaţie naturală, etc... Ştiţi ce se poate vedea în fiecare parc din Bucureşti sau oraşul dvs? Ştiţi unde în localitatea dvs. cresc maci, lebede, gingobiloba, raţe, nuferi, ....copaci protejaţi, unde se află case memoriale, biserici istorice, muzeele, panorama oraşului?
Pentru a avea o călătorie serioasă, fără ca noi să participăm, putem înscrie copilul la cercetaşi sau alte organizaţii similare. Aceste organizaţii fac adevărate călătorii, în care copilul socializează şi învaţă să se descurce singuri, învaţă în mod sănătos şi protejat autodeterminarea
Călătoria de la sfârşitul ciclului gimnazial. Elevii au paisprezece ani şi nu pot fi lăsaţi să "hoinărescă" de capul lor. Puteţi face un grup de doi adulţi şi mai mulţi copii, eventual din alte familii, prieteni de-ai lor. Ne putem alătura unei excursii organizate. Teoretic această călătorie trebuie să dureze o săptămână, formula cea mai simplă, organizatoric, fiind circuitul (care nu totdeauna este agreat de adolescenul de paisprezece ani). Să călătoreşti o săptămână, nu-i lucru uşor, deşi răsplata spirituală este pe măsură. Mânăstirile din Moldova, Maramureşul cu Cimitirul vesel, Ardealul, Dobrogea sunt o soluţie posibilă, oricare altă variantă fiind la fel de valabilă. Important este ca locul ales să fie el însuşi o experienţă nouă şi să ne pună în legătură cu ceva spiritual. Formula cea mai aproape de spiritul călătoriei iniţiatice ar fi cea, care presupune un drum în partea opusă a ţării, care se deosebeşte total de mediul obişnuit... cu opriri, în care se munceşte într-un fel sau altul (ne autogospodărim, ajutăm gazda, sponsorizăm pe cineva cu munca noastră, dăm un microspectacol în aer liber în beneficiul unora mai sărmani ca noi, în colaborare cu "un adevărat patron" ne plătim cazarea cu spălatul vaselor sau altă activitate, răspândim fluturaşi; la o fermă, al cărui proprietar face agroturism, putem strânge fânul etc.). Să nu lipsească deplasarea pe jos, pe o porţiune scurtă de traseu... şi nici focul de tabără. Dar mai ales să nu lipsească partea spirituală: relatări, întâlniri, poveşti cu tâlc, rugăciunea, punerea în contact cu modele.(case memoriale) O astfel de călătorie marchează atât copilul cât şi părintele, care trebuie să-i conducă şi să-i supravegheze, fără ca aceştia să simtă, chiar dându-le sentimentul, că se conduc singuri, se poate desemna un lider de grup, dacă nu există unul.
Călătoria de la sfârşitul liceului, călătoria de maturitate, o fac tinerii în grupuri restrânse şi misiunea părintelui sau dascălului este numai aceea de ale dezvălui necesitatea ei. Toate celelalte probleme sunt ale lor şi trebuie să le rezolve singuri, inclusiv dobândirea prin muncă a unei părţi din banii necesari. Desigur, la dorinţa tinerilor, educatorul se poate implica. Se poate face şi o călătorie cu toată clasa, înainte de bacalaureat, pe principiile călătoriei din clasa a VIII a.
Drumeţia nu este călătorie! Ea este scurtă şi are scopuri utilitare... să învăţăm, să descoperim, să ne recreeăm. Drumeţia este necesară pe tot parcursul şcolii, sub supravegherea dascălilor şi se poate face cu sau fără părinţi, durând 1-3 zile, de cel puţin trei ori într-un an şcolar, pe jos sau cu autobuzul. Dacă la şcoală nu se fac, devin sarcina părintelui. Ea ajută la maturizarea copiilor, la reaşezarea relaţiei cu familia (li se face dor de acasă şi părinţi), la socializare în interiorul grupului, la consolidarea autorităţii educatorului. Părintele ori dascălul trebuie să se pregătească în mod serios pentru a putea face pe ghidul şi pentru a conduce spiritual grupul. Dacă la întoarcere aţi rămas fără voce, înseamnă că ei v-au condus pe dumneavoastră şi că aveţi probleme de autoritate!!!
Drumeţia ne este prilej de multă, foarte felurită şi agreabilă învăţătură. Drumeţia e doar încântătoare, tonifiantă şi instructivă. Drumeţia nu-i o ieşire din cadrul original, drumeţia e doar informativă şi pitorească, e distractivă, spune N. Steinhart "Primejdia mărturisirii"
Să învăţăm să ne lăsăm copiii singuri, pentru ca întoarcerea acasă să îi facă să preţuiască ceea ce au: pe noi ca părinţi, familia, căminul.
Prof. Ileana Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile sint moderate!